"Scriu pentru că nu pricep"

- Herta MÜLLER în dialog cu Gabriel LIICEANU -

Gabriel Liiceanu: Să ne mutăm puţin către Vest. Există o prăpastie care îi desparte pe intelectualii din Est de cei din Vest ca urmare a faptului că cei din Vest nu au avut experienţa represiunii. O spuneţi în mod explicit: „au capul plin de cărţi şi nici una dintre ele nu le-a limpezit măcar o fărîmă din ce este lipsa de libertate“. Sîntem condamnaţi la această prăpastie, la această eternă neînţelegere? Cum vă descurcaţi cu colegii dumneavoastră din Vest, cu capul plin de cărţi, dar care nu ştiu nimic despre lipsa de libertate? Ba mai mult, care ne ţin şi discursuri ce au reprezentat înseşi premisele pierderii libertăţii noastre? Cum puteţi dialoga cu ei? Cum aţi dialogat cu ei vreme de 20 de ani? 

Herta Müller: Eu nu dialoghez cu fiecare. (aplauze) Dacă părerile sînt atît de diferite că nu ne putem întîlni niciunde, nu are rost. În Occident, în general, există credinţa că trebuie să vorbeşti cu fiecare despre tot şi poţi să clarifici tot, să ajungi la un punct de întîlnire, la o armonie, dacă ai discutat destul de mult şi în profunzime. Nu e adevărat. Pur şi simplu, de multe ori zic „cu X sau cu Y nu are rost să discut“. 

Gabriel Liiceanu: Dar nu aveţi televiziuni, nu aveţi mese rotunde, colocvii, lecturi publice? Nu vă întîlniţi cu ei? 

Herta Müller: Dacă mă întîlnesc cu ei, le spun şi lor că n-are rost. Dar nu depinde totul numai de faptul că cineva a cunoscut sau nu o dictatură prin viaţa lui personală. Sînt persoane care nu au cunoscut dictatura, dar le interesează această problemă şi înţeleg; sînt persoane care au trăit în dictatură şi nu înţeleg nimic. 

Gabriel Liiceanu: Dacă v-aţi fi născut în Germania şi v-ar fi lipsit experienţa vieţii de aici, aţi fi fost mai inocentă... 

Herta Müller: Cine ştie?... 

Gabriel Liiceanu: …aţi fi înţeles mai puţin, aţi fi simţit mai puţin despre viaţă şi moarte? A meritat să plătiţi preţul de suferinţă pe care l-aţi plătit pentru o înţelegere superioară a lumii? 

Herta Müller: Am spus şi înainte: n-am nici o înţelegere superioară a lumii. Nu am de fapt nici o înţelegere a lumii, de superioară nici nu poate fi vorba. Eu nu înţeleg lumea. Nu pricep. Eu de aceea scriu, pentru că nu pricep. Cît despre preţ, nu a meritat nimic. Suferinţa omului, viaţa în sine este valoarea cea mai de preţ care există. Nimic nu justifică nici o înjosire a omului, nici o umilire nu justifică o experienţă pentru cineva care vrea să se uite ca la grădina zoologică: să stau în faţa cuştii şi să spun „eu sînt mai sensibilă şi cu mintea nemaipomenită şi mă uit la oamenii simpli să văd cum se comportă“. Habar n-am. Eu fac parte dintre cei din cuşcă, nu sînt în faţa gratiilor să mă uit. Nici ce am făcut eu n-am priceput. Cînd am stat în România, dacă mă apucam în fiecare seară să mă gîndesc ce s-a întîmplat în cursul zilei, nu puteam să-mi dau seama. Nici n-am putut să-mi permit să gîndesc într-un arc mai mare de timp. Îmi ajungeau lucrurile exacte, micuţe, care se tot adunau, ca să fac faţă. N-am putut să mă gîndesc, trebuia să fac faţă şi asta deja îmi absorbea tot ce am putut să realizez în cap. Eu cred că şi literatura este un mod de a căuta. Cum e existenţa asta a noastră? Fiecare sîntem o taină – chiar prin fizicul nostru: nu ştim cît o să trăim, ce organe din noi or să cedeze, cînd ne lasă mintea... Deja asta ajunge. De aceea a fost atît de tragic: pentru că dictatura, pe lîngă toate aceste probleme existenţiale de la sine înţelese pentru fiecare om, a introdus şi urmărirea politică, cu care trebuia să te lupţi. N-am înţeles nimic. De aceea tot încerc să mă întreb pe mine: ce s-a întîmplat atunci? Am înţeles doar că libertatea este importantă. 

Gabriel Liiceanu: Cînd spuneţi despre intelectualii din Vest că „au capul plin de cărţi şi nu li s-a limpezit nimic despre lipsa de libertate“, automat faceţi o deosebire între cei pe care lumea în care au trăit i-a pus în situaţii-limită şi cei care au trăit la suprafaţa vieţii sau într-o viaţă uşoară, plăcută... Şi nu le reproşează nimeni asta: a fost şansa lor istorică. V-am întrebat, în fond, dacă oamenii care au trăit într-o istorie vitregă n-au înţeles mai mult despre viaţă decît cei care au avut şansa unei istorii clemente.

Herta Müller: Cred că putem să vorbim doar individual. Dacă ne gîndim la nostalgia faţă de comunism, care există în toate ţările est-europene, cum o explicăm? De ce există această nostalgie, dacă oamenii au învăţat ceva trăind în dictatură? Unii n-au învăţat – pentru că au făcut parte din acest sistem şi nu le place să spună că „au participat“. Sînt alţii care au învăţat – depinde de individ, de om, ce valori morale are, ce i se spune şi ce acceptă. 

Gabriel Liiceanu: Literatura dumneavoastră se naşte, în mod paradoxal, din încredinţarea pe care o aveţi: că nu există o concordanţă între gînduri şi cuvinte. Spuneţi undeva: „Gîndirea vorbeşte cu totul altfel cu sine însăşi decît vorbesc cuvintele“. Cuvintele spun lucruri precise, în timp ce gîndurile sînt „goana mută, buimacă, din cap. Unde mai pui şi faptul că ele, cuvintele, nu pot exprima lucruri esenţiale sau lucruri întortocheate“. Înseamnă că dumneavoastră începeţi să scrieţi exact atunci cînd credeţi că toate cuvintele îşi pierd puterea. Angajaţi mereu o luptă care pare dinainte pierdută. Cum de reuşiţi, atunci, să scrieţi? 

Herta Müller: Oblig cuvintele să mă ajute să spun ceea ce cred că vreau să spun. Aflu abia cînd mă apuc de o propoziţie ce trebuie să spună. Lucrînd, îmi dau seama. Şi atunci trebuie să oblig cuvintele cumva să mă ajute şi să caut pînă cred că am găsit ceva acceptabil. Scrisul are logica lui şi îţi impune logica limbajului. Nu mai există „zi“ şi „noapte“, „afară“ sau „înăuntru“. Există subiect, predicat, metaforă, o anumită tăietură a frazei ca să aibă ritm – acestea sînt legile care ţi se impun. Pe de o parte, limba este ceva care mă chinuie, nu mă lasă în pace, mă obligă să-mi screm mintea pînă nu mai pot, pe de altă parte, cînd fac asta, mă ajută. E un cerc vicios care nu se poate explica. Eu, acum, cînd stau aici, nu sînt scriitoare. Sînt scriitoare numai cînd sînt singură cu mine. Ce facem noi aici e altă meserie: e circ!

Foto: R. Avram