Refugiu pentru cai şi oameni

Acolo unde cu opt ani în urmă se întindeau cinci hectare de ciulini şi scaieţi, astăzi se află Refugiul „Caii lupilor“. Un loc pe care Simion Crăciun l-a ridicat cu propriile mîini. Şi a făcut totul din pasiune pentru cai. Pentru că, după cum povesteşte, a trăit între cai din copilărie, pe cînd părinţii lui munceau la herghelia din Beclean. La 17 ani a făcut pentru prima oară pe ghidul într-o drumeţie călare; sau mai degrabă a făcut ce-şi închipuia el că ar trebui să facă un ghid. După cîţiva ani avea să afle în Belgia că un ghid la drumeţii călare înseamnă ceva mult mai complex decît îşi imaginase el cînd şeful hergheliei din Beclean îi ceruse să-i plimbe pe turişti pe dealuri. 

Despre plecarea în Belgia spune că a plecat şi el din ţară aşa cum pleacă tot românul: să-şi încerce norocul. Mai întîi a muncit în construcţii, apoi Simion chiar a avut noroc şi a dat peste nişte belgieni interesaţi de cai. A învăţat de la ei tot ce nu ştia despre echitaţie sau ştia, dar prost. S-a întors acasă cu o maşină şi cu o rulotă plină de scule. Şi-a îngrădit pămîntul pe care-l cumpărase. A ridicat două cabane din lemn şi în jurul lor a amenajat o grădină, iar la intrarea pe străduţa pietruită, care urcă la refugiu, a prins în cuie o bucată de scîndură pe care a desenat un căluţ albastru cabrat. Cum banii agonisiţi i se duceau repede, a trebuit să înceapă modest, cu doi cai. Cunoştinţele lui belgiene şi-au trimis prietenii să facă drumeţii cu calul în România. Simion Crăciun a fost nevoit să închirieze cîţiva cai de la sătenii din Şieu-Sfîntu. Erau cam reticenţi sătenii, se temeau că le vor ajunge caii în Italia pentru salam. Simion a plecat din nou în Belgia, din toamnă pînă în primăvară, şi cînd s-a întors în sat a mai cumpărat cîţiva cai. „Caii lupilor.“ Numele refugiului e cum nu se poate mai potrivit. Pe vremuri, cînd un cal nu mai servea nevoilor stăpînului, cînd nu mai era „bun de tras“, era abandonat, adică ajungea al lupilor. Din cei şapte cai cîţi sînt în prezent la „Caii lupilor“, cel puţin trei dintre ei au fost cumpăraţi de Simion la preţ de abator: Vola, Ciuleandra, Tinu. 

Ioana Popa a apărut într-o zi la refugiu, „călare pe o Dacie“ – zice Simion Crăciun. Venea de la Cluj cu nişte francezi interesaţi de drumeţii cu calul. Francezii au plecat, Ioana a rămas. Acum e în ultimul an la arhitectură, dar ne-a mărturisit că nu are de gînd să rămînă la Cluj, ci se va întoarce la Şieu-Sfîntu pentru că viaţa ei e printre cai. Încetul cu încetul, lumea a aflat de Refugiul „Caii lupilor“. Acum, cei care merg acolo ca să înveţe echitaţie sau pentru drumeţii nu sînt numai străini, ci şi locuitori din Bistriţa, Cluj-Napoca, Tîrgu-Mureş şi chiar Bucureşti. Anul trecut au organizat pentru prima dată la refugiu o tabără de echitaţie. Dacă e ceva de ce se plîng cei doi tineri, atunci e vorba despre nerăbdarea oamenilor, despre nevoia lor de a învăţa echitaţie într-o zi. „Călăria – zice Simion – se învaţă în luni de zile. Oameni care habar nu au să ducă un cal la trap, vin cu pretenţia de a face drumeţii de o zi. A călări nu înseamnă a te sălta în şa şi a înfige pintenii în burta calului, aşa cum a şofa nu înseamnă a apăsa acceleraţia şi a ţine de volan.“ La „Caii lupilor“ totul se face cu acribie: de la învăţarea piesă cu piesă a harnaşamentului, la montarea lui pe cal, de la adusul calului de pe păşune cu căpăstrul, la coborîrea din şa. Totul se face pas cu pas. 

În jurul refugiului, dincolo de lanurile de porumb ale sătenilor, se înalţă coline molcome care îndeamnă la drumeţie; e de-nţeles nerăbdarea oamenilor care vor să se urce pe cal şi să atingă linia orizontului. Sînt oameni care vin de ani de zile la „Caii lupilor“ şi au înţeles între timp ce e cu echitaţia. S-au împrietenit cu caii, îi cheamă pe nume – Partout, Batal – ştiu ce e o scăriţă sau o zăbăluţă, ştiu cînd şi cum un cal merită recompensat. Toate acestea le-au învăţat de la Simion şi de la Ioana. Refugiul cailor a ajuns şi propriul lor refugiu. Proiectele celor doi tineri stăpîni de la „Caii lupilor“ se leagă tot de cai. Vor să înceapă cît mai repede să facă drumeţii de 30 de kilometri, între refugiu şi Beodiu, o localitate în care au ridicat deja o cabană şi un foişor, în parteneriat cu un om de afaceri belgian. Seara tîrziu, Simion Crăciun şi Ioana Popa ies pe terasa cabanei. Tac şi se uită la cai. „Ăsta e televizorul nostru“, – zice Simion.  

Mai multe la www.caiilupilor.ro. 

Fotografii de Natalia Sitcai

Marin Mălaicu-Hondrari este scriitor; cel mai recent roman al său, Apropierea, a apărut anul acesta la Editura Cartea Românească.