Cu dus şi întors

Publicat în Dilema Veche nr. 344 din 16 - 22 septembrie 2010
Actori la început de carieră jpeg

Nu ştiu cîţi dintre cei care au protestat, zilele trecute, în Franţa, împotriva expulzării romilor originari din Bulgaria şi România ar fi de acord să găzduiască, măcar o vreme, o familie ameninţată de această măsură, să angajeze un ţigan sau să accepte ca un copil rom să înveţe în aceeaşi clasă cu propriile odrasle. Nu sînt convins cît de autentice sînt sprijinul şi solidaritatea manifestate de francezii nativi pentru comunităţile mai mult sau mai puţin nomade instalate la periferiile oraşului şi cîtă ipocrizie încape în aceste proteste îndreptate împotriva preşedintelui atît de detestat pentru derapajele sale incorect-politice. Pe de altă parte, nu e sigur nici dacă măsurile – poate legitime, dar, cu siguranţă, imorale – pe care le-a luat sînt dictate într-adevăr de grija pentru sistemul social greu încercat de criză sau de nevoia stringentă de a mai cîştiga nişte procente de simpatie de la votanţii de dreapta. 

Războiul ţapilor ispăşitori 

Criticat şi ironizat în Franţa şi în Europa, preşedintele Sarkozy e cînd victimă, cînd făptaş. Pînă şi André Glucksmann, un intelectual cu evidente simpatii de stînga, dar anticomunist, un liberal anticapitalist, găseşte cu greu o încadrare pentru acest politician. „Poţi să-l critici pe Sarkozy şi fără să-l identifici cu Pétain sau Laval, fără să cazi în injurie sau caricatură“ – scrie filozoful într-un savuros editorial din Le Monde. „Romii nu sînt decît nişte victime colaterale, nişte copii rătăciţi ai mondializării, preşedintele – alibiul unei opoziţii în pană de idei, iar Franţa – «negrul» unei comunităţi internaţionale care şi-a pierdut simţul orientării“ – explică el. Nu atît despre ţigani ar fi vorba în toată această dispută, cît despre cei care nu îi suportă. „Europeanul postmodern îşi face un titlu de glorie din faptul că a dărîmat toate tabuurile, dar se pune pe picioarele dinapoi în faţa emigrantului şi se oripilează în faţa ţiganului, a vagabondului absolut prin tradiţie şi prin voinţă.“ Ceea ce ar trebui să înţelegem e că nu e vorba de o respingere a celuilalt, ci un refuz al sinelui. Într-un moment în care toată lumea aruncă mingea cînd în terenul francez, cînd în România, Glucksmann propune – fără să furnizeze şi reţete – o viziune europeană a chestiunii. „Dreptul la vagabondaj e imprescriptibil într-o democraţie sănătoasă.“ 

„Dreptul la vagabondaj“ 

Privită de la Bucureşti, disputa din Franţa legată de ţiganii români pare comic-absurdă, dacă n-ar fi, de fapt, tragică. Tocmai cei mai vajnici militanţi pentru drepturile omului, tocmai cei care pînă nu de mult dădeau tuturor lecţii despre corectitudinea politică, tocmai cei care acuzau în dreapta şi-n stînga xenofobia, rasismul, discriminările, tocmai francezii, deci, se dau de ceasul morţii să expulzeze în ţările lor de provenienţă sau măcar să îndepărteze din oraşe nişte oaspeţi nepoftiţi. Da, într-o Europă bazată, printre altele, pe principiul liberei circulaţii, oamenii au dreptul să circule unde poftesc. Şi e greu de presupus că un efort european de sedentarizare, de „fixare forţată“ a acestor popoare nomade ar putea reuşi: a încercat s-o facă – într-o cu totul altă epocă – Nicolae Ceauşescu şi a obţinut rezultate discutabile. Dacă n-a reuşit el, care dispunea de un aparat represiv, într-un regim totalitar unde deciziile se executau, nu se comentau, n-or să reuşească liderii democratici europeni într-o logică a libertăţii şi a de-teritorializării. Nici „ajutoarele“ trimise cu bunăvoinţă pentru a-i ţine pe ţigani departe de oraşele zise civilizate nu ajută – ele sînt, de fapt, doar o momeală pentru a atrage noi doritori de „recompense de repatriere“. 

De fapt, aproape toate măsurile întreprinse pentru a-i îndepărta pe romi de oraşele unde sînt nedoriţi par să fie sortite eşecului: ei revin, neînduplecaţi, îşi reconstruiesc taberele cu sîrg şi fac totul ca să fie la fel de (in)vizibili şi pe mai departe. Pe de altă parte, mai toate politicile de integrare promovate de guvern sînt paradoxale şi pline de contradicţii. Spre deosebire de Spania sau chiar de Italia, unde există, în ciuda unor eşecuri izolate, dar răsunătoare, numeroase modele de succes, Franţa nu a ştiut să-şi orienteze eforturile pentru integrarea romilor (nici cu cetăţenii aparţinînd comunităţilor musulmane n-a reuşit, dar asta e altă poveste). De pildă, romilor li se reproşează, printre altele, că nu sînt şcoliţi, că lipsa de calificare îi face incapabili să-şi găsească un loc de muncă – şi asta ar favoriza infracţionalitatea. Însă şcolile gata să accepte elevi de etnie romă (care, pe lîngă problemele sociale şi birocratice, mai au şi problema necunoaşterii limbii) sînt foarte puţin numeroase. În plus, raziile poliţiei la periferiile populate de romi şi distrugerea sistematică a taberelor ruinează chiar şi eforturile acelor părinţi care chiar încearcă să-şi ducă la şcoală copiii. Apoi, distrugerea taberelor nu poate decît să favorizeze nomadismul – acţiuni de acest tip se bat cap în cap cu intenţiile (declarate) de a încuraja sedentarizarea. Ca să nu mai vorbim de aşa-numitele „sate de integrare“ înconjurate de ziduri înalte şi „protejate“ de poliţişti înarmaţi... 

Această incapacitate a ţărilor occidentale de a găsi soluţii coerente pentru populaţiile de etnie romă îngrijorează la Bucureşti; însă ne furnizează măcar un motiv de veselie tîmpă: dacă nici la Paris nu s-a putut, măcar n-o să mai fim criticaţi... Iată încă un ţap ispăşitor, încă un motiv de inacţiune perplexă. 

Măsuri paradoxale, ezitante 

Într-adevăr, şi în România s-au tot căutat soluţii pentru o firească şi necesară integrare a acestei minorităţi. Educaţia reprezintă doar una dintre direcţiile de acţiune, dar şi aici, ca şi în Franţa, măsurile au fost cînd insuficiente, cînd paradoxale. De pildă, pentru a fi admis la o universitate din România, e mai bine să fii rom decît elev silitor. Asta, cel puţin teoretic. În cele în jur de 25 de universităţi de stat importante, cetăţenilor de etnie romă le-au fost rezervate anual 400 de locuri. Nota (media) 5 este suficientă pentru a intra la facultate – un privilegiu, dacă ne gîndim că la anumite instituţii de învăţămînt superior concurenţa poate fi acerbă: doar 1 din 10 candidaţi este admis, departajarea făcîndu-se în urma dosarelor prezentate şi a probelor de competenţă. Acest privilegiu este unic şi dedicat special tinerilor romi, o formă de discriminare pozitivă prin care guvernul încearcă să-i sprijine – susţinînd educaţia – pe membrii celei mai neajutorate (sau defavorizate) minorităţi dintre cele 18 comunităţi etnice recunoscute oficial de stat. 

Cu toate acestea, foarte multe locuri rezervate acestei minorităţi rămîn neocupate sau sînt abandonate pe parcursul anului universitar. Numărul ţiganilor cu diplomă e deci extrem de scăzut. De ce nu dau roade aceste forme de discriminare pozitivă? Nu la vîrf este problema, ci la bază: în jur de 40% dintre ţigani ar fi analfabeţi; se estimează că în jur de 17% dintre copiii aparţinînd acestei comunităţi nu ajung să fie incluşi în sistemul şcolar şi că între 12 şi 20% abandonează şcoala înainte de încheierea primului ciclu (cifra este disputată, căci statisticile publicate de autorităţi şi de diverse organizaţii prezintă diferenţe enorme). Această stare de fapt nu ţine doar de faptul că romii nu preţuiesc educaţia şi cultura scrisă în general, ci şi de politicile educaţionale ezitante. Ministerul Educaţiei interzice din principiu formarea de clase speciale, pe baze etnice, din grija de a nu încuraja astfel izolarea, separatismul, discriminarea, în vreme ce unele comunităţi de ţigani solicită în mod explicit acest lucru, susţinînd că elevii romi se simt discriminaţi în clasele mixte. Asociaţia Amare Rromentza încearcă să găsească o formulă concretă pentru sloganul „Educaţia de calitate – un pas spre egalitate“. Pornind de la premisa că romii încep clasa I cu un handicap greu de recuperat (limba maternă fiind romanes), asociaţia a înfiinţat, cu fonduri europene, cîteva grădiniţe bilingve. O experienţă care ar putea fi generalizată pentru întreg ciclul primar în localităţile unde există comunităţi importante de ţigani. Dincolo de cele cîteva modele de succes, e însă greu de presupus că sistemul va funcţiona: izolaţi în clasele bilingve, membrii acestei comunităţi vor căsca şi mai mult golul care îi desparte de comunitatea majoritară în care vor, de fapt, să se integreze. Aici e o contradicţie de bază: sistemul educaţional din România se bazează pe principiul egalităţii şanselor, în vreme ce politicile pentru romi sînt centrate pe diferenţă. E un dezechilibru greu de conciliat. Aceasta e, de fapt, şi dilema dintre integrare şi segregare: de fiecare dată cînd cer mai multă discriminare pozitivă, romii se îndepărtează, de fapt, de integrare.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Cele mai ieftine destinații de vacanță din Grecia. Insula care trece neobservată, dar merită vizitată
Pe lângă celebrele insule grecești Santorini, Mykonos și Thassos, există și alte destinații de vacanță în Grecia mai puțin cunoscute și mai ieftine. Iată care sunt acestea, conform The Travel.
image
Poliţistul care a ucis din greșeală un şofer. Nu va face nicio zi de închisoare, dar a fost obligat la daune-record
Un polițist din Vaslui a fost trimis în judecată pentru omor, dar a fost condamnat în cele din urmă pentru ucidere din culpă, după ce instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei.
image
Sfaturile primite de doi tineri pensionari MAI care vor să își crească fetița în Olanda. „Ne ajung banii?“
Doi tineri pensionari MAI, beneficiari de pensii militare, vor să se mute cu fetița în Olanda și au cerut sfaturi despre acest pas pe un grup de Facebook al românilor din diaspora.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.