Herta Müller: Românii au rămas în ţară într-un context care nu a putut fi destrămat. Căci sînt prea mulţi români pentru ca acest context să fie destrămat. Germanii din România, în schimb, au plecat aproape toţi. Cultura germană din România face parte din trecut, este istorie. În sate mai sînt cîţiva bătrîni care nu mai au pe nimeni. Casele de bătrîni sînt viitorul minorităţii germane din ţara asta. Dacă aş vrea să vin şi să continui ceva aici, nu aş avea cu ce, cu cine. Este imposibil. Toţi germanii plecaţi de aici sînt undeva în lume. Pe mine asta cîteodată mă doare, dar alteori spun că am avut noroc. Cu siguranţă am avut, plecînd din România. Nu ştiu ce aş fi făcut în România în continuare, nu ştiu dacă aş sta astăzi aici cu nişte cărţi scrise, nu se ştie. Totuşi, mi-e ciudă că norocul meu a venit din inversiunea necazului. Ar fi putut să fie altfel. Ştiu multă lume care a plecat şi n-a reuşit în viaţă şi a rămas între toate cele, fără să-şi găsească locul. Sînt şi tragedii. Eu am avut mult noroc şi prin meseria asta: scriu. Alţii au rămas pe drumuri în veci. 

Gabriel Liiceanu: Prin meseria asta „banală“... 

Herta Müller: Da. Da. Meseria asta prin care am de-a face numai cu mine. Altul, care are o meserie normală, este legat de circumstanţe. Trebuie să aibă o diplomă, să fie calificat, să-şi găsească un loc de muncă. Aşa se întîmplă cu aproape toate profesiile care nu aparţin de aşa-zisa artă (sau de arta pe care o faci singur – căci un actor, de exemplu, trebuie să-şi cîştige pîinea într-un teatru, trebuie să fie acceptat de o instituţie). 

Gabriel Liiceanu: Întrebîndu-vă ce v-am întrebat, am încercat să mă strecor puţin în destinul dumneavoastră de minoritar şi să vă sugerez că mulţi dintre noi ne-am simţit minoritari în această istorie. Dacă ne acceptaţi, bine, dacă nu – o să găsim altă cale... 

Herta Müller: Eu aş fi dorit ca, atunci cînd am avut probleme şi răfuială cu dictatura, să fi observat că sînt foarte mulţi... Dar cei mai mulţi au tăcut şi nu şi-au dat drumul, ca să se observe că sînt minoritari. Iar asta m-a deranjat. 

Gabriel Liiceanu: Nu vă răspund, căci ne blocăm în acest punct şi sînt şi alte lucruri care-mi stau pe inimă. În acelaşi volum de eseuri – Regele se înclină şi ucide – aveţi un text intitulat „La noi, în Germania“, în care spuneţi: „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde am fost mai tare rănită“. Dar dacă rana dumneavoastră nu mai interesează azi pe nimeni? Vă întreb asta pentru că am simţit, la rîndul meu, exasperarea celor din jur cînd vorbeam despre ce am trăit înainte de 1990. „De ce sînteţi atît de încrîncenat?“ – este întrebarea pe care am auzit-o de zeci şi zeci de ori în aceşti ani. În toate cărţile dumneavoastră este vorba despre lucrurile teribile pe care le-aţi trăit în România anilor ’80: interogatorii, violări de domiciliu, torturarea unor prieteni, asasinarea altora... 

Spuneţi undeva: „prietenul meu, inginer constructor, care peste 4-5 ani – avea 28 de ani – avea să fie spînzurat şi care astăzi figurează în acte ca sinucigaş“. Ce facem dacă oamenii nu vor să-şi ia ca repere în viaţă lucrurile cumplite petrecute cu alţii? V-aţi asumat, cu literatura dumneavoastră, faptul că avansaţi pe un teritoriu pe care ceilalţi nu vor – sau nu mai vor – să-l viziteze? 

Herta Müller: Dacă scriu despre aceste probleme, în primul rînd o fac pentru mine însămi. Pentru că n-am încotro. Trebuie să aranjez viaţa care a trecut, ca să o pot duce pe aceea pe care o am de dus acum. Nu vreau şi nu pot să oblig pe nimeni să participe la asta. O carte nu poate să forţeze pe nimeni s-o citească. Dacă cineva o ia în mînă şi vede că nu e ce-i trebuie, poate s-o arunce. În faţa unei cărţi, fiecare este un om liber şi poate să se comporte cum îi face bine. Nu ştiu dacă sînt atît de puţini cei care vor să se confrunte cu această problematică. Cred că sînt destul de mulţi. Dar peste tot, după ce dictaturile au trecut – ştim asta şi din Germania, după perioada nazismului – au fost mulţi cei care au susţinut regimul, dar, oricum, o minoritate. Şi de ce să nu fie aşa? Dacă 99,9% din populaţie – din orice populaţie – n-ar fi participat la dictatură (ori făcînd ce trebuie, ori tăcînd, ori ţinîndu-se în neobservare), dictatura n-ar fi putut să existe. Or, noi ştim că mulţi oameni au avut avantaje, s-au aranjat, au avut funcţii, au dus o viaţă bună care era dependentă de dictatură. Eu nu mă mir că aceşti oameni, în ziua de astăzi, nu vor să spună că dictatura a fost un chin, o crimă istorică. Nu mă mir. Pentru că ei ar trebui să-şi pună sub semnul întrebării propriul trecut. Din punct de vedere individual, nu te poate obliga nimeni să faci asta. Dar eu cred că pentru societate, în ansamblul său, este important: dacă nu sînt discutate în măsura în care duc la însănătoşirea societăţii, aceste probleme nu dispar, rămîn sub toate celelalte şi, cînd nu te aştepţi, izbucnesc sau ies la suprafaţă. Eu nu am altă cale decît să scriu. Dacă n-aş vrea să scriu despre asta, nu ar trebui să scriu. Nu trebuie să scrii, de ce să scrii? Sînt atîtea cărţi pe lume, nimeni nu le poate citi pe toate... Nu aşteaptă nimeni o carte în plus. Dacă nu ar trebui să fac pentru mine toate astea – ca să mă pot ţine pe mine în mînă – nu aş face-o. Eu nu vreau să fiu scriitor. Nu acesta e motivul pentru care scriu. Nu am încotro. Şi nu eu am ales. Eu nu mi-am ales viaţa pe care am trăit-o în România, nu mi-am dorit-o. În fiecare secundă îmi spun că aş fi preferat să nu scriu niciodată nici un cuvînt. Aş fi vrut să am altă meserie, să fac altceva în viaţă şi să nu mi se fi întîmplat ceea ce mi s-a întîmplat. Asta e. Şi dacă n-o să mai trebuiască să-mi fac ordine în mine, n-o să mai scriu. Sper să vină clipa aceea. Scrisul nu e o plăcere, mie nu-mi place să scriu. Scriu numai cu refuz şi după multe şovăieli mă apuc să scriu, pentru că ştiu cum mă constrînge acest lucru şi totdeauna mă gîndesc că trebuie să fac faţă. Şi uneori nu am chef să fac faţă: să stau cu foaia goală şi să caut cuvintele. Mă consum, şi ar fi bine să nu mai fie nevoie de asta.

Foto: R. Avram