Lecţia de călărie

Cînd ai de-a face cu un cal legat în spatele unor traverse masive din lemn, te simţi în siguranţă. Poţi să-l mîngîi pe nas de la distanţă şi poţi să te retragi cu uşurinţă cînd face o mişcare neprevăzută, cum ar fi să scoată limba şi să te atingă. Dacă îţi faci curaj, poţi să-i dai şi un măr. E al doilea pas. Trebuie să ţii palma întinsă, cu degetul mare lipit de celelalte, ca să nu ţi-l apuce cu dinţii, şi să nu te retragi de cum a atins mărul pentru că s-ar putea să-l scape. În palmă îţi curge apoi zeama fructului şi simţi respiraţia animalului. 

Făcusem deja toate astea cînd m-am suit prima dată în şa. Eram la o fermă de lîngă Rîşnov, Centrul de Echitaţie Diana, şi-mi alesesem o iapă roibă cu dungă albă pe bot. Avea un nume nemţesc şi grăjdarii mă asigurau că e foarte blîndă. Îmi plăcea şi pentru că era puţin mai mică decît celelalte. Chiar şi aşa, spinarea ei era cam la un metru şi jumătate înălţime, iar scara era la cel puţin un metru distanţă de pămînt. M-am ridicat totuşi cu piciorul stîng în scară, grăjdarul m-a sprijinit şi m-am trezit călare. Iapa a suportat bine manevra şi n-a luat-o din loc. Mă simţeam foarte sus şi stăteam cam incomod, cu genunchii prea îndoiţi. Cineva mi-a ajustat scările, apoi i-a dat nişte indicaţii fetei din spate despre poziţia cea mai bună în şa. Am auzit doar jumătate. Am pornit în alai spre manejul care era la vreo 20 de metri depărtare: cinci călăreţi, patru fotografi şi trei grăjdari. Primii cîţiva metri au fost extrem de instabili. Mă simţeam de parcă eram pe o barcă în tangaj. Cînd am ajuns la o pantă uşoară cu bolovani, la intrarea în manej, mi-a venit să mă împing într-o pedală de frînă. Cum n-aveam decît scările şi nu ştiam ce să fac cu ele, am strîns genunchii în jurul pieptului animalului. A fost bine. Apoi am intrat pe iarbă şi tangajul s-a mai potolit. Făcusem primii paşi călare.  

O viaţă printre cai 

Constantin Ducar, stăpînul Centrului Diana, a făcut primii paşi călare la vîrsta de 5 ani. Pe locul unde-şi are acum ferma erau pe atunci grajdurile elitei cavaleriei româneşti, iar ofiţerii îi dădeau cîte o ciocolăţică chinezească pentru fiecare traseu pe care-l parcurgea cu un cal. Erau 470 de animale şi nici unul n-a rămas neîncălecat. De atunci, Constantin Ducar şi-a petrecut toată viaţa între cai. A crescut într-o familie de crescători de animale. Tatăl său avea în grajd şase cai, iar el şi l-a cumpărat pe primul la 12 ani. Era o iapă de 3 ani, Doina, pe care a luat-o de la nişte ţigani spoitori. I-a făcut 14 mînji şi a murit de bătrîneţe mult mai tîrziu, la el în grajd. Din vînzarea mînjilor a obţinut în total cam preţul a două Dacii. 

A făcut liceul veterinar la Sibiu şi Facultatea de Medicină Veterinară la Bucureşti şi a continuat să crească cai. A oprit cîteva iepe reproducătoare din rasa lipiţană, formînd o matcă, a luat armăsari de valoare şi a crescut mînji. Apoi a mai cumpărat şi exemplare din alte rase nobile – Frieziană, Pursînge englez, Pursînge arab – şi a făcut încrucişări pentru a obţine cai echilibraţi şi buni de agrement, care să reziste la stres şi să poată fi încălecaţi de zece oameni diferiţi în fiecare zi. Are acum aproape 70. A muncit cu animalele la pădure şi în agricultură, a făcut agrement şi a participat la toate filmele turnate pe Valea Rîşnoavei, de la Dacii, în 1967, pînă la telenovela Inimă de ţigan, în 2007. Din ’82 pînă în ’84 a fost plecat ca medic veterinar în America, iar după ’89 a plecat doi ani în Germania şi a strîns bani ca să poată începe o afacere în România. În anii ’90, Constantin Ducar a exportat cai de agrement în Germania, Austria, Ungaria şi Danemarca. Apoi s-a gîndit să facă ceva nou în zona Rîşnovului, a cumpărat 20 de hectare de teren şi a înfiinţat Centrul de Echitaţie Diana (numele vine de la fata lui de 12 ani, care călăreşte de mică). Raţionamentul a fost simplu: oricît de puţini bani ar avea o familie, tot mai păstrează ceva pentru copii. Şi a funcţionat: în vara care a trecut au fost şi zile în care au venit la fermă o sută de oameni – majoritatea copii şi tineri, cei mai mulţi începători într-ale călăriei. 

După primii paşi, m-am obişnuit cu animalul. Trebuia să ţin bine de dîrlogi, să trag în partea în care voiam să mă îndrept, să-l încurajez cu călcîiele să meargă mai repede şi să fiu fermă, căci calul simte slăbiciunea. A simţit-o repede pe-a mea. Încercam să-l fac să meargă pe marginea manejului, el urma poteca ţinîndu-se de calul din faţă, îl împungeam cu tălpile sandalelor şi el ronţăia nepăsător seminţe, din palma unei fetiţe care mă sfida, trăgeam de hăţuri şi el accelera spre poartă, cu grăjdarul fugind după noi să ne oprească. „E obligatoriu să se formeze o simbioză între cal şi călăreţ“ – spune Constantin Ducar. Noi mai aveam mult pînă acolo. Simbioza noastră nu era susţinută de sentimente şi de senzaţii, ci de cîteva cureluşe, un frîu şi muşchii coapselor mele care strîngeau spinarea iepei. Chiar şi aşa, am reuşit pînă la urmă să ne înţelegem. Ea a-ndurat pentru mine pişcăturile tăunilor, fără să crîcnească, eu am mîngîiat-o pe gît şi am convins-o să mă plimbe lin, pe ce traseu vrea ea. 

După o jumătate de oră, ne-am despărţit. N-a fost o relaţie de durată. Legătura s-a rupt odată ce am pus ambele picioare pe pămînt. „Oricine poate învăţa să călărească dacă îşi doreşte cu adevărat“ – spune Ducar. „Şi e ca mersul pe bicicletă, odată învăţat nu se uită niciodată.“ Eu am uitat în cîteva ore numele iepei şi în cîteva zile – instrucţiunile grăjdarilor. Corpul meu a păstrat însă o durere în coapse, ca amintire a relaţiei dintre noi.  

Fotografii de Răzvan Brăileanu

Maria Bercea este jurnalistă freelancer.