Mic "îndreptar" de lectură

- fragmente din Dilema veche şi Dilemateca -

Un inventar al riscurilor 

Există o dimensiune socratică a modului în care Herta Müller îşi trăieşte mesajul. Adică o dimensiune sacrificială. Adevărul nu se defineşte ca adevăr adevărat, decît dacă frecventarea şi exprimarea lui te pot costa viaţa. Adevărul e acolo unde ai putea să-ţi laşi oasele. Cu alte cuvinte, corelativul adevărului slujit fără rabat este cucuta. Restul sînt mici adevăruri de conjunctură, convenţii acomodante, exerciţii de negociere mentală. S-ar putea face un amplu inventar al riscurilor pe care Herta a ştiut să şi le asume de-a lungul parcursului său existenţial. Aş menţiona trei: sub dictatură a riscat să spună adevăruri interzise, în emigraţie a vorbit despre aceleaşi adevăruri interzise, riscînd să dezamăgească un public preocupat de alte priorităţi, mode şi obsesii, iar în lumea ei de adopţie a riscat să spună adevăruri neconvenabile pentru gazde, adevăruri care contrazic reflexele intelectuale şi morale ale unei anumite elite apusene: adevărul, de pildă, că din experienţa comunistă nu se poate salva nimic, în afară de ceea ce i s-a opus. 

Andrei Pleşu,  
Dilema veche, nr. 306, 2009 

Condamnarea comunismului 

La sfîrşitul anului trecut, preşedintele Traian Băsescu a condamnat comunismul pe baza unui raport întocmit de o comisie de istorici. Aţi citit acest raport? Aţi urmărit dezbaterile pe marginea lui? 

Herta Müller: Şi eu am fost invitată să fac parte din acea comisie, dar am refuzat. Mie mi se pare că e un act simbolic. Chiar era nevoie acum, la mai bine de 15 ani după căderea dictaturii, să declari oficial că regimul comunist nu a fost bun? Eu cred că asta se ştia încă din 1989. Şi Băsescu ştia foarte bine. La fel o ştiau toţi cei care chiar erau interesaţi. Nu văd la ce bun acest pachet de hîrtii pe care preşedintele l-a expus, teatral, în Parlament.  

Problema e în altă parte. Vreau să văd ce urmări are această condamnare. Vreau să văd dacă această condamnare formală o să fie urmată de o deschidere reală a arhivelor. Şi dacă se vor cunoaşte, cu exactitate, crimele acelui regim. În Germania se ştie cîţi oameni au pierit la zid. În România, încă nu s-a aflat. Or, eu îmi amintesc foarte bine ce era în Timişoara pe vremuri; cîţi oameni au dispărut; cîţi oameni ajungeau, împuşcaţi sau mutilaţi de cîinii grănicerilor, prin spitale. Astea sînt lucruri care trebuie lămurite, şi pentru aceste fapte, cineva trebuie să răspundă.“ 

Interviu realizat de Matei Martin, 
Dilemateca, nr. 10, 2007 

Reelaborarea trecutului 

Simultaneitatea aceasta temporală care se regăseşte în fiecare frază din Regele se-nclină şi ucide nu este narativă ca în Animalul inimii sau Încă de pe atunci vulpea era vînătorul. Este mai degrabă o simultaneitate (de euri şi timpuri narative) adusă în actualitate prin cuvinte (după o vorbă a lui Semprún: „nu limba e patria, ci conţinutul vorbirii“) şi prin obiecte cu o istorie modificată. Procedeul nu vizează însă exorcizarea unui trecut continuu, traumatizant, care nu se lasă uitat, cît transformarea acestuia în prezent, reelaborarea lui, din ce în ce mai exactă şi mai puţin înfricoşătoare, dintr-o datorie morală a scrisului autentic. 

Simona Sora, 
Dilema veche, nr. 78, 2005 

Colaje 

Dramatică în Regele se înclină şi ucide, Herta Müller se joacă potrivind, din colaje, cele mai frumoase poezii de după Poezie pe care le-am citit vreodată: legăturile consacrate între cuvinte sînt desfăcute parcă pentru a recunoaşte că lumea din care au fost culese este ea însăşi în echilibru instabil; versurile se ţin departe de cititorul dornic de identificare şi, ca într-un şir de scurtmetraje, înregistrează combinaţii şuie eliberate de tirania legilor dramatice. Imaginile se proiectează una după alta ca umbrele degetelor unui prestidigitator desenînd, dintr-un gest, conturul unui animal, profilul unui obiect, sugestia unui simbol. Alexandru Matei,  

Dilemateca nr.10, 2007 

Trecutul esenţializat 

Cărţile Hertei Müller sînt rezultatul unei exorcizări a traumei. Comunismul românesc, întors pe toate feţele în diverse registre discursive şi narative recente devine, în aceste volume, un loc al expunerii subiective. Fondul biografic favorizează o revizuire radicală a suprapunerii dintre istorie şi memorie, dintre întreg şi detaliu, individ şi societate. Fără edulcorări nostalgice sau estompări ale contururilor ascuţite, aici trecutul esenţializat în proză are consistenţa unui metal greu, surd şi otrăvitor. 

Gabriela Glăvan,
Dilema veche, nr. 301, 2009 

O capodoperă netă 

Avem o poveste de gulag, cu toate cele ştiute: înfometarea crîncenă, muncile extenuante, teroarea, tăcerea. Mai avem însă şi o scriitură cu totul personală, puternică şi concentrată, cu cicatrici de vers alb şi cu un soi de fast laconic. Ea e cea care face din acest roman o capodoperă netă. (...) Romanul Leagănul respiraţiei abundă, într-adevăr, în obiecte şi imagini insolite, în „nimicuri“ ce sabotează ironic marele nimic spre care tind calvarul concentraţionar şi rutina lui exterminatoare. Pesemne că e şi „vina“ lui Pastior cînd vine vorba de „corsoul lagărului“, „conopida de păduchi“, ceasul cu „rîmă de cauciuc“ în loc de cuc ori bradul de Crăciun din sîrmă, cu cetină de lînă şi globuri de pîine. După cum o parte din „vină“ îi revine şi traducătorului Alexandru Al. Şahighian, care transpune într-o română de capodoperă atît „disimulările poznaşe“ – vorba Hertei Müller –, cît şi „ademenirea gravă a sensurilor“. Claudiu Constantinescu, 

Dilema veche, nr. 331, 2010 

Intimitate şi singurătate 

Memoria este cu adevărat intriga acestui roman – moralmente vitală, memoria este tot (o formă de) respiraţie: oxigenează viitorul –, iar memoria este mai ales o chestiune de limbaj. Conflictul memoriei este chiar limbajul ei. Sau cum spunea scriitoarea însăşi undeva: „Domeniile lăuntrice nu se suprapun cu limba, ele se tîrăsc într-acolo unde cuvintele nu-şi pot avea sălaş“ (...) scrisul este în acelaşi timp captivitate şi rătăcire, căci terenul lagărului s-a extins în interior dereglînd pentru totdeauna leagănul respiraţiei: „Căpăţîna mea e terenul unui lagăr; nu te poţi apăra nici tăcînd, nici povestind“. Titlul cărţii se relevă, astfel, ca o puternică metaforă a (dez)echilibrului şi cadenţei interioare a vieţii. Leagănul respiraţiei vorbeşte, de fapt, despre balansul perpetuu al tăcerii şi vorbirii, al memoriei şi imaginaţiei, al sinelui şi al celorlalţi, al intimităţii şi singurătăţii...

Marius Chivu,
Dilema veche, nr. 346, 2010

Foto: R. Avram