⬆
Tema săptămînii
Pagina 132
Ar fi bine dacă...
În 20 de ani documentarul s-a mişcat mai greu decît ficţiunea. Gloriile trecutului au ieşit din circuit, unele împinse de vîrstă, altele atrase în alte sfere de preocupări mai mult sau mai puţin cinematografice. „Familia“ de la Studioul „Alexandru Sahia“ a căzut în uitare odată cu acel sediu de la Şosea, care de decenii se afla în vecinătatea protipendadei nomenclaturiste.
O ciorbă și cîteva cartușe oarbe
Cristi Puiu nu face filme, ci „produse audio-vizuale care se apropie mai degrabă de lumea reală“, aşa cum singur spunea într-un interviu acordat anul trecut revistei Film Menu. E o definiţie care-mi place şi pe care sînt tentat s-o ataşez aproape tuturor filmelor (mea culpa!) româneşti ale ultimilor ani.
Cel mai fericit spectator din lume
La clasica şi bine rarefiata întrebare „De unde v-a venit ideea filmului?“, Phil Mulloy, unul dintre invitaţii de seamă al recent încheiatului Anim’est, a răspuns direct, british style: „În general, din cap!“. Happy guy! E miercuri după-amiază, ba chiar aş putea spune că e five o’clock şi încă scriu acest articol care trebuie trimis cît mai repede. Am o mică, mică problemă: m-am tot învîrtit în jurul subiectului şi n-am prea reuşit să-l conturez.
Scenarii despre viitor - anchetă
Unei anchete comode, în care să-i invit încă o dată pe regizorii români să vorbească despre cinema în general şi cel românesc în special, am preferat să le adresez nişte întrebări „actuale“, în ton cu vremurile. Trei regizori au intrat în joc. Răspunsurile lor sînt sincere şi lucide.
Film românesc, gen
Nu mai ştiu cînd am început să mă lamentez apropo de lipsa filmului de gen din peisajul cinematografic neaoş – cu siguranţă înainte de valul de filme, mai mult sau mai puţin asemănătoare, care ne-a dus, deopotrivă, cu capul în nori şi picioarele pe pămînt.
O situație tristă
În România, în continuare (ştiu că am mai spus acest lucru într-un număr mai vechi pe aceeaşi temă, făcut acum cîţiva ani...) oamenii cu diferite feluri de dizabilităţi... nu există. Mai concret, nu pot fi văzuţi de noi, ceilalţi, fără dizabilităţi (aparent) normali, aproape nicăieri în spaţiul public. Nu-i vedem decît foarte rar plimbîndu-se printre noi prin parcuri, luînd masa la restaurant sau intrînd la un spectacol. Ce să mai vorbim de... îmbrîncindu-se alături de noi prin mijloacele de tra
România - țară de borduri, nu de rampe
Uite peste ce veste bună am dat într-un cotidian: Ministerul Muncii a executat un control fulger la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Sibiu; cu acest prilej au fost descoperiţi 23 de angajaţi ai serviciului care se ocupă cu evaluarea persoanelor cu handicap care şi-au atribuit lor înşişi false dizabilităţi, ei fiind, în realitate, în deplinătatea puterilor.
Cît de specială este școala specială?
În sistemul educaţional românesc funcţionează metafora mărului putred, însoţită de metafora vacii campioane. Mărul putred este aici deficientul capabil, prin contagiune, să „strice clasa“ şi care trebuie dus la şcoala specială pentru a nu-i deranja pe copiii normali şi pe doamna învăţătoare, ale cărei performanţe sînt evaluate în funcţie de rezultatele elevilor la testele naţionale.
Despre accesibilitate în București și aiurea
În 2005 am participat, împreună cu amici utilizatori de scaune rulante şi alături de organizatori, cei de la Agenţia de Monitorizare a Presei, la o campanie de accesibilizare a Bucureştiului. Au trecut cinci ani. Schimbări firave s-au produs, totuşi. Prea puţine. Prietenii din alte ţări, în vizită pe aici, mă întreabă nedumeriţi uneori: „ – Voi nu aveţi utilizatori de scaune rulante? – Ba da, răspund candid. În casă sau în intersecţii, la cerşit!“.
„Sfaturi“ pentru angajatori
Nu e simplu să fii relaxat dacă te gîndeşti să angajezi pe cineva care are o dizabilitate. Îţi pui toate întrebările posibile: De unde să încep? Cum vor reacţiona ceilalţi? Ar trebui să angajez un consilier? E potrivit spaţiul nostru? E firesc, iar răspunsurile stau în disponibilitatea angajatorului de a se adapta la nevoile speciale ale unei astfel de persoane.
Conserva cu schizofrenie
Supermarketul „Muncă şi Meserii“: rafturi ordonate cu meseriaşi, debutanţi şi supracalificaţi, tot ce ţi-ai putea imagina, împachetaţi frumos de cei care i-au pregătit. E un supermarket virtual, prin ale cărui raioane te poţi plimba cu coşul să-ţi găseşti angajaţii. În cotloanele mai ascunse, sînt, la ofertă, cîteva produse exotice.
Cu cotă sau fără cotă?
Sistemul de cotă reprezintă obligaţia angajatorilor ca un anumit procent din personal să fie persoane cu dizabilităţi, obligaţie impusă atît angajatorilor din sectorul public cît şi din privat, în special celor care au peste un anumit număr de angajaţi. Cel mai adesea, nerespectarea acestor obligaţii atrage sancţiuni pecuniare asupra angajatorilor, iar fondurile strînse sînt utilizate pentru servicii de recuperare sau reintegrare socio-profesională pentru persoane cu dizabilităţi.
Pentru normalitate, într-o lume strîmbă
Lucrez de opt ani în recrutare şi plasare de personal. Am trecut printr-o agenţie de recrutare renumită, o firmă de software şi mai renumită, o multinaţională cotată la bursa din New York. Adevărata provocare profesională am întîlnit-o însă acum trei ani, cînd am început să recrutez şi să plasez personal cu dizabilităţi, în cadrul Fundaţiei Motivation România.
Știați că...
Tehnologia folosită pentru îmbunătăţirea fotoliilor rulante destinate persoanelor cu dizabilitate locomotorie a dus la dezvoltarea tehnologiei Segway, folosită în zilele noastre ca un mijloc de transport pentru orice tip de persoană.
Ce spun angajatorii
"O persoană cu dizabilităţi are probleme mari cînd este nevoită să folosească transportul în comun, mă refer mai ales la cele care au afectat sistemul locomotor. De asemenea, clădirile în care ne defăşurăm activitatea nu au fost condiţionate să aibă rampă de acces în clădire şi la diferitele etaje."
„Numai dacă nu vrei nu poți”
"Am fost la o şcoală normală. Prima învăţătoare la care m-au dus părinţii nu a vrut să mă primească, a zis că mai bine să merg la o şcoală specială. Cea de-a doua învăţătoare nu a avut problema asta, totul a decurs normal. Colegii m-au primit ca şi cum nu aş fi avut nici un handicap fizic. Depinde mult de profesor cum te primesc copiii. Nu am simţit discriminare la şcoală."
Două povești exemplare
Despre nevăzători nu ştiam mare lucru. Doar locurile comune care îţi trec pe la urechi sau prin faţa ochilor din filme, cărţi ori poveşti de familie. Din ele transpar personaje în general tragice sau legate de lumea interlopă. În cel mai bun caz eroi romantici. În viaţa de toate zilele, lucrurile nu mai stau aproape deloc aşa. Mulţi nevăzători trăiesc o existenţă din multe puncte de vedere normală, datorată, într-o mare măsură, progresului tehnicii.
Voință, acceptare și sprijinul celor apropiați
Am încercat să aflăm de la cîteva persoane care se confruntă, de la naştere, cu cîte o dizabilitate, cum „se descurcă“ printre semenii lor. Dacă reuşesc să ducă o existenţă normală – să aibă o viaţă socială, să beneficieze de o educaţie de calitate, să îşi găsească un loc de muncă adecvat. Şi de asemenea, cum le privesc şi le sprijină (existenţă sau nu) cei din jur.
Tînăr și adult
Acum nu ne mai trimite nimeni la vînătoare de animale fantastice, nu trebuie să purtăm mănuşi în care se-ascunde o armată de furnici-glonţ, nu facem de trei ori turul satului în genunchi, după o noapte în care am participat la primul sfat al bătrînilor. Din fericire, nu ne-am născut în Papua Noua Guinee şi nu ne obligă părinţii să ne lăsăm muşcaţi de crocodil, ca să dovedim că am devenit, în sfîrşit, adulţi.
Adulescenții noștri, adulescenții lor
Fără îndoială, ciclurile de viaţă nu mai sînt ce-au fost. Înainte de ’89, terminai facultatea, erai repartizat la un post de pe întinsul patriei şi, vrînd-nevrînd, la 23-24 de ani te trezeai „încadrat în cîmpul muncii“. Cam tot atunci te şi căsătoreai: în 1989, vîrsta medie la prima căsătorie era 22 de ani pentru femei şi 25 pentru bărbaţi.
Untitled 27
Casă n-am, maşină n-am, planuri de viitor nu, credit nu-mi fac, nu sînt bun pentru TV, business n-am habar, stau toată ziua pe Internet şi nu produc nimic util societăţii. Nici nu se întrevede vreo schimbare curînd. În plus, încerc să împac contrariile, să depăşesc contradicţiile, să fiu ubicuu şi să mă transform în orice animal vreau, în funcţie de partenerul de joc. Nu-mi iese.
Ultima soluție - camuflajul
Cum e să ai douăzeci şi ceva de ani în Republica Moldova? Păi, pare să fie destul de fain. E o vîrstă perfectă pentru a recupera ceea ce ţi-a scăpat cu vreo zece ani în urmă. Îmi amintesc că, pe vremea cînd aveam puţin sub douăzeci, tare îmi părea rău că nu am prins anii ’90 la o vîrstă puţin mai înaintată. Aveam un fel de regret că toate lucrurile care reprezentaseră acea generaţie (văzusem şi o emisiune la TV cu un fel de top 30 al celor mai tari lucruri ale anilor ’90) s-au dus, gata, şi eu
O fereastră deasupra lumii
La jumătatea anilor ’90 am venit dintr-un oraş de provincie în Bucureşti, la facultate. Gara arăta ca o haltă spre iad, aurolacii îşi trăgeau aici sufletul, iar cerşetorii îşi făceau monetarul. Dar cui îi păsa? Intrasem la Litere, visul meu se împlinise, pentru moment nimic nu putea să-l umbrească.
Dezlipirea de etichete
Cînd vine vorba de vîrstă într-o dezbatere publică, mi se pare corect să mi-o declin. Am 26 de ani. Mă situez puţin dincolo de mijlocul segmentului studiat de psihologul american Jeffrey Jensen Arnett şi numit de el „emerging adulthood“. Conceptul nu e nou, dar Arnett a avut mai mult succes decît alţii în a-l populariza.
La 25 de ani, viitorul nu există
Se spune că familia îţi este dată, iar părinţii nu ţi-i alegi. Oare despre ţara în care te naşti, ce se poate spune? M-am născut în România şi nu ştiu dacă trebuie să fiu mîndră de acest lucru sau dimpotrivă. Sînt o tînără de 25 de ani, o tînără şomeră. Unul dintre miile de şomeri din ţara noastră, care primeşte, după ultimele reglementări, o indemnizaţie de şomaj redusă cu 15%.
Vîrsta4 la 20 de ani
"Vîrsta între 2 şi 30 de ani e una dintre perioadele cele mai frumoase din viaţă, cînd se pun bazele viitorului, cînd îţi croieşti visele, încerci să le realizezi. Aşa am auzit, aşa am citit prin cărţi. La mine treaba a fost cu totul şi cu totul altfel. Această perioadă mie-mi aduce în primul rînd aminte de legionari, de munca obligatorie. N-aveam timp să visez, tot viitorul era închis. Mi-aduce aminte de război, de bombardamente, mi-aduce aminte de 23 august, de cum am fost dat afară din
Erikson e sony sau despre tinerii care nu mai sînt adulți
În cabinetul meu de psihoterapie există multă dispută. Dispută pe gînduri, pe destine, pe idei. E parte din meseria pentru care am fost pregătit. Cu cei tineri sau foarte tineri lucrurile ajung uneori la întorsături nebănuite. Eu mă recomand ca psihoterapeut pentru adulţi, pentru că aşa am fost învăţat să mă prezint. Ce mă fac însă cînd clienţii mei de 20 sau 24 sau chiar 28 de ani se simt jigniţi sau puşi în dificultate de acest termen?
Despre generații așa cum nu ar fi trebuit scris niciodată
„El era un zeu din ăsta malefic“, „A fost un om care a reuşit întotdeauna ce şi-a propus“, „Era mic şi urît şi grăsuţ, nu arăta prea bine“. Replicile sînt din trailerul realizat de Marian Crişan pentru filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Acest „Che Guevara“ din Carpaţi, nea Nicu al nostru, vag identificat în istoria noastră recentă de generaţia care încearcă acum statutul de boboc la liceu...
Despre vîrstnici şi nevîrstnici
Vîrsta tuturor visurilor, speranţelor, pasiunilor, nebuniilor, aventurilor de tot felul… Dar dacă pentru un adolescent de astăzi, decada este promiţătoare şi covorul roşu pare să se deschidă spre libertate, pentru adolescentul de ieri, aceeaşi decadă putea să fie un sfîrşit al unei copilării şi un început al unei maturităţi precoce.
În Kansas, forever
Lucrurile se petrec cam aşa: 20 şi un pic egal 20 şi nimic. Începi să te cramponezi de ideea eşecului unei generaţii. Pentru că my generation, deci your generation, has failed. Şi pentru că nu vrei să porţi singur povara unui prezent privat în dreptul căruia nu scrie nimic. Eşecul e un accesoriu obligatoriu. Cu aroma ilicită a unui drog despre nocivitatea căruia vorbeai, în urmă cu cinci şase ani, ca despre o promisiune îndepărtată sau ca despre infernul unei ţări din lumea a treia.
Statul ca soluţie proastă la o problemă serioasă
Ideea de tranziţie, de unde şi săptămînalul de tranziţie pe care îl citiţi acum, presupune o stare viitoare de mai bine, o trecere spre ceva mai bun. În mod tradiţional, mai binele viitor presupunea democraţia şi capitalismul pe model vestic. După creşteri controlate şi stimulate prin subvenţii înşelătoare în perioada 1992-1996, România a trecut apoi printr-un şoc masiv al restructurării, în 1997-1999.
Experienţa românească
Vorbim deseori despre capitalism, dar puţini dintre noi ştiu că nu există un consens între specialişti cu privire la înţelesul conceptului. În general, enciclopediile insistă asupra faptului că sistemul economic capitalist se bazează pe proprietatea privată asupra factorilor de producţie şi pe faptul că deciziile cu privire la activităţile economice sînt luate de agenţii economici pe baza semnalelor transmise de piaţă, de regulă cu scopul de a obţine un profit cît mai mare.
Variantele din Est
În condiţiile crizei actuale, marcate de scăderea cererii private pe pieţele de export ale Estului, ar fi existat, cel puţin teoretic, posibilitatea stimulării cererii interne prin programe de angajare naţionale în construcţia de bunuri publice (sănătate, infrastructură, mediu). Făcută bine, o astfel de intervenţie ar fi putut crea poveşti de succes pentru instituţionalizarea unor modele de dezvoltare axate pe deplină ocupare, care ar fi putut fi consolidate după sfîrşitul crizei.
Capitalism fără valoare adăugată
Bucureştiul, ca orice altă capitală din zonă, a devenit locul de manifestare al clasei de mijloc. Acum în mod clar există o clasă de mijloc în România. Cîştigătorii tranziţiei, manageri în companiile multinaţionale, politicieni, mafioţi, deţinătorii de mici întreprinderi, oameni din media etc. Ei activează în centrul Bucureştiului ca oriunde altundeva în centrele globale. Clădirile sînt restaurate, drumurile reparate, au fost deschise restaurante şi cafenele, maşini de lux şi SUV-uri gone
Marx şi Weber s-au înşelat: nu există o singură destinaţie
În România, ca şi în întreaga regiune, avem de-a face cu un „capitalism fără capitalişti“. Imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste am fost puşi în situaţia de a construi capitalismul fără a avea însă acea clasă de proprietari şi deţinători de capital care să joace rolul pe care burghezia l-a avut în preajma naşterii capitalismului. Cum să construieşti însă capitalismul în lipsa capitaliştilor?
Teorii şi aplicări reale
Conceptul de capitalism este înţeles în modalităţi radical diferite de diferiţi autori. Există totuşi asemănări şi suprapuneri între aceste înţelesuri şi putem identifica o tranziţie graduală de la unele la altele. Simplificînd destul de mult, aş identifica cinci înţelesuri cît de cît distincte. În înţelegerea marxistă (de la Karl Marx la Fernand Braudel, la doctrina catolică modernă, ecologism şi postmodernism), capitalismul este mai degrabă un proces decît o stare de fapt.
Criza anunţă sfîrşitul ciclului liberal în Europa Centrală
În timp ce criza actuală determină economiile din Vest să redescopere virtuţile statului, ţările din Europa de Est par să reprezinte ultimul bastion al liberalismului. Tocmai aceste ţări vor întîmpina cele mai mari dificultăţi în a-şi lua la revedere de la liberalism, doctrină pe care au adoptat-o după 1989 pentru a demonta vechiul regim totalitar.
De ce antropologia?
Antropologia este o disciplină, ştiinţifică, despre care, trebuie să recunoaştem, cei mai mulţi dintre noi ştim puţine lucruri. Poate şi pentru că ea a fost una dintre cele vitregite pe vremea lui Ceauşescu (deşi, şi pe atunci, erau destui care o practicau, dar nu o puteai studia instituţionalizat).
La ce bun o antropologie în vremuri de criză?...
La începutul lui ianuarie 1990, în chiar primele zile ale decompresiei postcomuniste, lua naştere, printr-un gest de entuziasm necontrolat, Societatea de Antropologie Culturală din România (SACR). Membrii săi nu prea erau însă antropologi (de unde şi cum?), ci un grup de intelectuali umanişti doritori de o altă abordare şi înţelegere a culturii, în general, şi a celei române, în particular.
Ce căuta românul în...
Există cu certitudine o curiozitate, în uşoară creştere, pentru antropologie în România. Deşi interesul pentru antropologia socială este alimentat de sensibilităţi şi tradiţii disciplinare diverse, tendinţa ar trebui privită la noi, dar şi în restul ţărilor din Europa de Est, drept o formă culturală globală. Societăţile contemporane sînt mari consumatoare de „autenticitate“, de practici care să ofere sens şi de semne identitare – lucruri pentru care antropologia funcţionează bine ca funda
Satelitul, mobilul şi locuirea minimală
De cîţiva ani încoace tot dau ture prin bordeie: la început mai mult prin ţara noastră, cea atît de bogată în situri de cercetare, apoi prin ţările surori; mai nou şi prin părţi mai îndepărtate. Pe scurt, mă ocup de locuirea în sărăcie extremă, uneori doar sub formă de safari fotografic, alteori mai aplicat, cu planuri şi discuţii optimiste.
Muzee locale din Maramureş
Încăperea festivă în Maramureş, sau „casa dinainte“, „odaia de parade“, ori „camera îmbrăcată ţărăneşte“ (cum i se spune în ultima vreme), este puternic marcată identitar: obiectele care o compun vorbesc despre omul care le-a creat, despre statutul său social şi economic în comunitate, motiv pentru care sînt afişate cele mai frumoase lucruri, mai ales zestrea fetelor.
Grădinar de Bucureşti
E o dimineaţă caldă de septembrie. Sînt în trenul nu foarte plin care duce spre mare. Încă nu am ieşit din Bucureşti. Undeva în dreapta căii ferate e Casa Scînteii. Pe partea stîngă, privind pe geam pînă ca trenul să prindă viteză, o casă mică abia se zăreşte de după un gard de lemn. De-o parte şi de alta a casei, prin împrejmuirea de sîrmă şi ferite de privirile călătorilor curioşi de o boltă de viţă-de-vie şi un nuc mare, aplecat de povara roadelor, se întrevăd straturi după straturi atent ara
De la gardul "leopard" la gardul "napolitană"
Cînd vine vorba de turism, specificul presupus al unor regiuni ca Maramureş sau Bucovina este, dincolo de obiectivele culturale, o autenticitate/tradiţie locală. În timp ce turişti şi diferite alte categorii de călători vin tot mai numeroşi să culeagă ultime mărturii ale vieţii şi valorilor rurale autentice, societatea locală răspunde aşteptărilor lor prin ceea ce se cheamă o „punere în scenă“, în mai mică sau mai mare măsură, a tradiţiei.
De la "piaţa de maşini" la "piaţa de vouchere"
E joi seara. După o zi obişnuită de lucru, telefonul sună şi o voce răguşită mă întreabă: „În seara asta mă duc să cumpăr unul, eşti dispusă să vii?“. Pentru moment ezit, gîndindu-mă la ora tîrzie, însă curiozitatea de a asista la „tranzacţie“ mă determină să accept. Pe drum am senzaţia că nu mai ajungem niciodată la destinaţie şi în mintea mea deja încep să se contureze o serie de scenarii.
Noi culturi, noi antropologii
La Conferinţa Societăţii de Antropologie i-am întrebat pe cîţiva invitaţi ce înţeleg ei prin titlul: „Noi culturi, noi antropologii“. De aici s-a ajuns la cîteva subiecte adiacente: cum se studiază antropologia în România şi faţă de alte ţări; în ce fel se studia aceasta cîndva spre deosebire (sau nu) de acum; cum trebuie abordat terenul şi ce mai înseamnă el; în ce măsură antropologia interferează cu alte discipline.
Muzică şi eficienţă
Victor A. Stoichiţă e antropolog şi muzician. A lucrat cu lăutari romi în România, studiindu-le teoriile despre eficacitatea muzicală. A publicat aceste cercetări în 2008 sub titlul Fabricants d'émotion. Este autorul unui manual de cîntece rome explicate dintr-o perspectivă etnomuzicologice (Chants tsiganes de Roumanie, Cité de la Musique, 2010 - în curs de publicare).
Prietenul online se cunoaşte?
Iniţial, tema acestui dosar trebuia să fie despre ce mai reprezintă prietenia în societatea de astăzi şi să redefinească valori, în condiţiile unui exces de comunicare provocat de noile tehnologii. Mai există prietenie în adevăratul sens al cuvîntului sau relaţiile interumane s-au transformat treptat într-un troc, în funcţie de interesele comune sau pur şi simplu de conjuncturi? Se mai cunoaşte prietenul la nevoie, mai este el o prezenţă fizică în viaţa noastră?
Cîteva inefabile şi o definiţie
Prietenul la nevoie se cunoaşte“, repetăm, liniştindu-ne mai întîi pe noi înşine – că ştim ce este un prieten, adică. Dar, aici, nu prietenul este cuvîntul cu un sens mai problematic: prietenul „se cunoaşte“ (ceea ce sugerează o competenţă implicită a „cunoscătorului“ într-ale prieteniei), însă aceasta se întîmplă, atenţie!, „la nevoie“. Să reflectăm asupra „nevoii“.
După 30 de ani
„V-aţi făcut prieteni de cînd sînteţi aici?“ – i-am întrebat pe amicii mei din Canada, stînd pe terasa casei lor dintr-o suburbie liniştită şi privind veveriţele care traversau vesele pajiştea din faţa noastră. „Sigur că da, o mulţime“ – mi-au răspuns ei zîmbind mulţumiţi. În weekenduri, se adună cu toţii la un grătar – barbeque sau, mai pretenţios spus, garden party.