De la gardul "leopard" la gardul "napolitană"

- despre turism în Maramureş şi Bucovina -

Între 2003 şi 2006 am fost de mai multe ori în Maramureş încercînd să înţeleg legătura dintre două tipuri paralele de mobilitate: turismul şi migraţia. Începînd cu 2008, am observat practicile turistice şi în Bucovina. Una dintre întrebările rămase cam fără răspuns în urma acestor două cercetărieste legată de arhitectura locală şi reprezentarea ei.

Cînd vine vorba de turism, specificul presupus al unor regiuni ca Maramureş sau Bucovina este, dincolo de obiectivele culturale, o autenticitate/tradiţie locală. În timp ce turişti şi diferite alte categorii de călători vin tot mai numeroşi să culeagă ultime mărturii ale vieţii şi valorilor rurale autentice, societatea locală răspunde aşteptărilor lor prin ceea ce se cheamă o „punere în scenă“, în mai mică sau mai mare măsură, a tradiţiei. 

Cele două regiuni se aseamănă prin peisaj, dar diferă puţin prin practici turistice. În Maramureş, interesul pentru bisericile din lemn sau alte elemente de turism cultural sînt secundare descoperirii vieţii rurale tradiţionale. Turismul înspre Bucovina rămîne mai degrabă unul cultural-religios, bazat pe vizitarea, de obicei în circuit, a mănăstirilor. Dacă în Maramureş turistul caută o tradiţie pură şi neaoşă, în Bucovina multiculturalitatea este tot mai prezentă, dovadă – turismul genealogic („vizitarea acasă-lui strămoşilor“) practicat de polonezi, nemţi, evrei etc. Interesul culinar şi pentru natură există de ambele părţi ale Carpaţilor Maramureşului şi Bucovinei. 

Una dintre diferenţele faţă de alte locuri frecvent vizitate este faptul că în practica fenomenului turistic nu poate fi neglijată contribuţia unei alte forme de mobilitate care are loc în aceste două regiuni: migraţia de muncă în străinătate. 

Ne putem gîndi, de exemplu, la „coincidenţe“ de genul creşterea numărului de turişti italieni şi spanioli, în condiţiile în care acestea sînt primele ţări în topul destinaţiei migranţilor români. Sau la rolul celor din urmă în gestionarea afacerii turistice, din perspectiva pur financiară şi organizaţională sau chiar ca mediatori culturali între localnici şi străini. Acest rol este sprijinit şi de noul context al migraţiei care permite, din 2004, pendularea sejururilor în străinătate cu reîntoarceri în ţară, de multe ori chiar în timpul sezonului turistic: de Paşte sau de Crăciun şi Anul Nou. Experienţa migranţilor în urma deplasărilor în străinătate funcţionează ca un filtru de interpretare a modernităţii care se reflectă în transformările locale şi în (re)prezentarea acestora pentru privirea vizitatorului. 

Noile case 

Investirea în turism prin construirea noilor case sau accesorizarea celor vechi ne poate şi ea ajuta să înţelegem estetica locală. La fel ca în toate zonele de unde se migrează la muncă în străinătate, şi în aceste regiuni se înregistrează un proces de construire în exces de case moderne care rămîn adesea neocupate. Migranţii pleacă în străinătate la muncă, cîştigă bani dar şi experienţă faţă de regulile de confort şi de construire de acolo (să nu uităm că mulţi dintre ei lucrează în construcţii), se întorc şi construiesc, sau trimit bani, ulterior investiţi în case care nu prea sînt folosite şi finisate. 

Efervescenţa construirii este un subiect foarte dezbătut, atribuit în special discrepanţei dintre condiţiile mai degrabă precare de locuire în străinătate şi frenezia care funcţionează pe principiul „mai mare ca a vecinului“. 

Nu putem înţelege acest proces dacă nu urmărim, pe scurt, firul istoriei caselor, care poate fi generalizat, cu diferenţele de rigoare, la alte regiuni. Transformarea presupune cel puţin trei etape succesive în arhitectura locală: „casa veche“, „casa cu două etaje“ şi „noua casă“. Construită din lemn, la casa veche interesantă este folosirea cotidiană a unei singure încăperi, de altfel şi unica încălzită, pentru toate activităţile. Existenţa „camerei bune“, folosită doar la anumite ocazii şi în care se află lucrurile de preţ, cu rol de exponate ale gospodăriei, vine să întărească acest tip de locuire. Una dintre anexele tipice casei vechi este „bucătăria de vară“, care preia rolul temporar, pe perioada verii, „încăperii bune“. 

În timpul comunismului, cu precădere în anii ’80, încep să apară case cu două etaje, variaţiunile şi creativitatea fiind însă foarte îngrădite de modelele acceptate şi înregistrate oficial la Primărie. Important este faptul că, deşi în aceste modele stipulate al doilea etaj era obligatoriu, el era rar folosit sau locuit. 

La extrema cealaltă faţă de constrîngerile casei cu două etaje, noile case construite după ’90 sînt o provocare continuă pentru varietatea formelor, a culorilor şi a materialelor folosite. În organizarea spaţiului interior intervine, cel puţin în teorie, specializarea camerelor – acestea avînd o funcţie unică şi precisă: sufragerie, baie, dormitor etc. 

Un element care a supravieţuit şi care de multe ori este singurul folosit în aceste case noi este bucătăria de vară. În mai multe cazuri, deşi migranţii îşi amenajează în interiorul casei noi o bucătărie modernă, ei continuă să folosească bucătaria – anexă care reprezintă, încă din timpul casei vechi, şi locul de „retragere“ a părinţilor cînd casa rămîne unuia dintre copii. 

Aşa cum spuneam, o caracteristică a caselor vechi era neîncălzirea încăperilor. În locuinţele noi, proprietarii continuă să încălzească doar cîteva camere; deşi există o cameră de zi, bucătăria este multifuncţională – munca zilnică, primirea oaspeţilor, odihnă, vizionat televizor etc. Această caracteristică a bucătăriei multifuncţionale nu este străină nici apartamentelor din blocuri. 

Noile case sînt puţin utilizate de localnici sau migranţi. Chiar atunci cînd proprietarii se întorc din străinătate pentru cîteva săptămîni, din motive practice sau sentimentale, preferă să nu locuiască aproape deloc în casa nouă: „Cînd vin în concediu se înghesuie tot în casa veche sau în bucătărie, că e mai comod, şi ca să stea toţi împreună să povestească, asta e distracţia.“; „ş…ţ e mai veselie să fim toţi împreună, ne punem toţi în bucătărie şi povestim… de ce să dăm drumu’ la apă şi la căldură şi să facem mizerie în toată casa pentru cîteva săptămîni? Să dăm drumu’ la toate astea e mult. Şi vrem să fie ca pe vremuri cînd eram toţi împreună.“ (interviuri Maramureş, 2005-2006) 

„Local“ şi influenţe 

De multe ori aceste case nou construite sau case vechi reamenajate cu banii migranţilor sînt folosite ca pensiuni turistice. Există bineînţeles clădiri construite de la început în acest scop, dar mare parte au ajuns să fie folosite în turism prin transformarea propriei case. Datorită practicilor anterioare de locuire, în timpul sezonului estival, de exemplu, familia se retrage în bucătăria de vara, cedînd casa proprie vizitatorilor. 

Noua casă, mare şi adesea nelocuită, poate fi considerată varianta contemporană a „camerei bune“. La fel cum migraţia în străinătate este moştenitoarea migraţiei interne dinainte de ’90, aşa şi casa nouă este camera bună sau etajul doi al „casei comuniste“, cu variaţiunile, modificările şi practicile de rigoare, adaptate noilor trenduri. Plus ça change... 

Interesant este că, deşi de inspiraţie clar occidentală şi cu atribute similare în diferitele regiuni pepiniere de migraţie, multe dintre semnificaţiile acestei arhitecturi noi sînt prezentate ca fiind locale. Antreprenorii prezintă această localitate în efortul lor de a convinge ochiul vizitatorului de o anume specificitate, autenticitate etc. Un element foarte reprezentativ din acest punct de vedere este gardul – cu ornamentarea specifică. 

Casele din Bucovina au adesea porţi ce ne duc cu gîndul la cele tradiţionale maramureşene, dar în varianta modernă. Noul gard preferat în cîteva sate din Bucovina – pe care l-am botezat „napolitan“ datorită texturii – a fost justificat de localnici ca fiind tipic pentru această regiune; la întrebarea „de ce?“, răspunsul a fost „avem prea multe pietre în rîuri...“; acest model de gard este prezent în alte zone din România alături de un alt tip de gard, pe care l-am numit „leopard“, considerat la rîndul lui de către localnici specific satelor maramureşene, lucru pe care probabil l-aş fi luat ca atare, dacă n-aş fi întîlnit acelaşi model la gospodăriile din Valea Jiului, cu cîţiva ani în urmă. Această reprezentare dovedeşte stăpînirea unui discurs de autenticitate şi specific de către localnici – fapt deloc întîmplător sau independent de valorizarea turistică. 

Estetica locală este rezultatul unui proces ceva mai complicat, avînd cel puţin o componentă istorică – datorată migraţiei, şi o alta legată de activitatea turistică ce caracterizează cele două regiuni. Noua arhitectură este rezultatul influenţelor combinate, atît financiare cît şi estetice, ale migraţiei şi turismului, care vin doar să se adauge, ca un fel de variaţiuni pe aceeaşi temă, unei continuităţi a locuirii.