Voință, acceptare și sprijinul celor apropiați

Publicat în Dilema Veche nr. 351 din 4 - 10 noiembrie 2010
Voință, acceptare și sprijinul celor apropiați jpeg

Am încercat să aflăm de la cîteva persoane care se confruntă, de la naştere, cu cîte o dizabilitate, cum „se descurcă“ printre semenii lor. Dacă reuşesc să ducă o existenţă normală – să aibă o viaţă socială, să beneficieze de o educaţie de calitate, să îşi găsească un loc de muncă adecvat. Şi de asemenea, cum le privesc şi le sprijină (existenţă sau nu) cei din jur.

Cum v-aţi adaptat la/obişnuit să vă descurcaţi cu problema dvs.? 

Luminiţa Ştefan (studentă la Medicină, afecţiune neurosenzorială): În ceea ce mă priveşte, nu a fost vorba de o adaptare/obişnuinţă cu problema pe care o am, deoarece m-am născut cu această dizabilitate. Am învăţat să o privesc ca pe ceva obişnuit şi să mă consider un om normal cu aceleaşi şanse şi capacităţi ca ceilalţi. Acest lucru nu a fost deloc greu pentru că, neştiind cum este să trăieşti fără această problemă, nu poţi face diferenţa; prin urmare am luat totul ca atare şi am încercat să duc o viaţă normală. 

Cecilia Dragomir (instructor de viaţă independentă pentru persoane cu dizabilităţi, maladia Stargardt): Pentru a mă adapta am avut nevoie de voinţă şi acceptare... iar pentru a ajunge aici, am avut norocul să am o familie extraordinară care să mă susţină şi să mă ajute ori de cîte ori am nevoie. M-au îndrumat către ce au considerat că e mai bun pentru mine, m-au învăţat să am încredere şi nu au făcut niciodată diferenţă între mine şi sora mea (mai mare cu trei ani), care era un copil normal. 

Iulian Lică Ciortan (sindrom Down): M-am obişnuit cu problema mea fiind ajutat foarte mult de părinţi, pînă la 18 ani. După această vîrstă au decedat amîndoi la timp foarte scurt. Am fost ajutat de cei doi fraţi ai mei, dar şi de Fundaţia Motivation, prin multe proiecte sportive internaţionale, dîndu-mi foarte multă încredere în mine, făcîndu-mă să mă simt util, şi dîndu-mi speranţa că mă pot descurca în orice împrejurare ca un om normal. 

Cum v-au privit/vă privesc ceilalţi? 

Luminiţa Ştefan: Eu şi persoanele apropiate mie nu am considerat niciodată faptul că am o dizabilitate un impediment. Dar în momentul în care am început să iau contact cu cei din jur (prima oară la şcoală), mi-am dat seama că ei privesc cu totul altfel lucrurile. De la colegii mei, care de acasă aveau impusă ideea că cineva care nu este la fel ca ei le este inferior, şi pînă la învăţători/profesori, care nu puteau concepe că cineva cu o dizabilitate poate avea performanţe şcolare, majoritatea persoanelor pe care le-am întîlnit aveau o atitudine de respingere faţă de cei cu anumite probleme de sănătate. Aceste lucruri mi-au întărit convingerea că societatea actuală mai are multe de învăţat în ce priveşte toleranţa şi acceptarea diferenţelor care există între oameni. Fie că dizabilitatea este vizibilă, fie că este doar o problemă aproape insesizabilă, reacţia majorităţii faţă de ea este una de izolare şi respingere. Nu eşti acceptat sau eşti acceptat cu rezerve într-o conversaţie şi, în momentul în care persoanele respective văd că ai opinii la fel de pertinente ca oricare dintre ele, se întreabă oare cum poţi să faci asta, doar eşti diferit. Cu această atitudine m-am confruntat şi, de aceea, am preferat ca ceilalţi să nu ştie foarte multe despre problema mea, astfel am reuşit să mă adaptez. Dar trebuie să recunosc că, atunci cînd am plecat din orăşelul de provincie în care m-am născut şi am crescut într-un oraş mare în care visul de a avea o profesie liberală va deveni realitate, am avut nevoie de sprijin. Am găsit acest sprijin la un foarte bun psiholog care mă ajută să învăţ să am o viaţă normală. Observ că sînt persoane care şi-au schimbat atitudinea şi există din partea multora o tendinţă de a accepta mai uşor diferenţele. Rămîne de văzut dacă o vor face cu adevărat.

Cecilia Dragomir: Faptul că ai mei au refuzat categoric ca eu să merg la o şcoală specială, pentru mine a însemnat nespus de mult... Am încercat să mă adaptez fiecărei situaţii în parte şi să fiu un om normal pentru cei din jur. Au existat şi oameni care poate nu au înţeles sau nu au vrut să mă accepte, însă nu am disperat niciodată... Fiecare pădure are şi uscăciuni... 

În privinţa colegilor şi a prietenilor nu am întîmpinat niciodată dificultăţi majore, ba dimpotrivă, m-au ajutat de fiecare dată cînd le-am cerut ajutorul. 

Iulian Lică Ciortan: În şcoala generală am fost uneori privit altfel faţă de un copil normal, dar încet-încet am reuşit să îmi fac un cerc de prieteni, să-i fac să-şi schimbe părerea, să le demonstrez că şi eu pot fi ca ei, că pot face aceleaşi lucruri.  

În prezent am un cerc de prieteni, care la rîndul lor au şi ei anumite probleme de sănătate, foşti colegi din Şcoala de Meserii unde am fost, ne petrecem timpul împreună, ne plimbăm prin parc cu bicicletele sau ieşim în oraş şi ne comportăm ca oamenii normali, fără a ne considera inferiori unul faţă de celălalt. 

Consideraţi că educaţia pe care aţi avut-o a fost suficient de bună/la fel de bună ca a oricărei persoane fără vreo dizabilitate? 

Luminiţa Ştefan: Da, am studiat la o şcoală normală şi am primit aceeaşi educaţie ca ceilalţi. 

Cecilia Dragomir: În familia noastră nu cred că s-a rostit niciodată cuvîntul „nu poţi“ deoarece ştiau că pot face tot ce făcea şi sora mea mai mare, dar de două ori mai greu. M-au încurajat să urmez o facultate, iar acum un master în Consiliere şcolară şi dezvoltare în carieră, şi au ştiut întotdeauna să-mi dea încrederea de care am nevoie. 

Iulian Lică Ciortan: Am avut o educaţie foarte bună, fiind tratat la fel ca fraţii mei, ba chiar am fost privilegiat în anumite situaţii, avînd şansa ca prin întrecerile sportive să văd foarte multe ţări, cum ar fi: Polonia, Turcia, Italia, China, SUA. 

Aveţi dificultăţi în găsirea unui loc de muncă? 

Luminiţa Ştefan: Încă nu am încercat să îmi caut un loc de muncă pentru că sînt studentă şi facultatea pe care o urmez necesită foarte mult timp. Dar sînt convinsă că o persoană cu o problemă fizică evidentă va întîmpina neajunsuri cînd va aplica pentru un job. Şi asta din cauza mentalităţii despre care am spus, deşi eu cred că nu există o profesie anume pe care o persoană cu dizabilităţi să nu o poată practica, cît timp i se acordă credit şi nu este respinsă sau privită cu neîncredere. Nu văd de ce nu ar putea fi cineva profesor, chiar dacă predă elevilor săi dintr-un scaun cu rotile, sau medic chiar dacă nu are o mînă, atîta timp cît îşi face meseria la fel de bine ca o persoană normală. Şi exemplul cel mai cunoscut este Helen Keller care şi-a pierdut vederea şi auzul la vîrsta de doi ani; mai tîrziu, datorită profesoarei sale, nu numai că a reintrat în societate, dar a ajuns să studieze artele, devenind scriitoare şi activist politic. 

Cecilia Dragomir: În 2007, cînd am terminat liceul, mă simţeam neputincioasă. Pînă atunci nu făcusem nimic din ce pot eu să lucrez (terminasem liceul economic, profil finanţe-contabilitate), iar atunci a trebuit să mă gîndesc la o meserie pe care să o pot practica. Mi-aş fi dorit să urmez Facultatea de Psihologie, dar pentru că nu era în oraş, iar eu depindeam cumva de ajutorul mamei şi al surorii mele, am încercat să găsesc ceva similar; am ales Facultatea de Pedagogie. În anul II de facultate am fost repartizată pentru practică la Fundaţia Motivation şi, după trei luni de voluntariat, am fost angajată pe un post de instructor. 

Iulian Lică Ciortan: În încercarea de a găsi un loc de muncă am întîmpinat foarte multe probleme, nu prea găseşti societăţi care să angajeze oameni cu dizabilităţi, norocul meu a fost că am fost ajutat, reuşind doar astfel să găsesc un job. Fac curăţenie, mă ocup de întreţinerea curţii interioare a Facultăţii de Construcţii (Tei). Problema mare este că sînt salarii foarte mici comparativ cu munca depusă, şi contracte pe perioadă determinată de maxim trei luni, putînd în orice clipă să rămîi fără job. 

Locurile de muncă potrivite pentru persoane cu dizabilităţi similare ar fi: firme de întreţinere/curăţenie, merchandising, panificaţie, manipulare marfă etc. 

Consideraţi că în România, în ultimul timp, s-a îmbunătăţit ceva în privinţa politicilor, practicilor şi a atitudinii faţă de persoanele cu dizabilităţi? 

Luminiţa Ştefan: Cred că în România atitudinea autorităţilor nu s-a schimbat foarte mult. Iar progresele care s-au făcut pînă acum se datorează în bună măsură organizaţiilor non-guvernamentale din străinătate, care au început să activeze în România după 1989: „Médecins sans frontières“, „World Vision“ sau „Project Concern International“. Aceste organizaţii au venit nu numai cu echipe multidisciplinare şi cu logistica necesară, dar şi cu o mentalitate diferită în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi. Din păcate, de cele mai multe ori, după ce aceste organizaţii şi-au încheiat activitatea, partea românească nu şi-a mai onorat obligaţiile din contract şi lucrurile au continuat la fel ca înainte. Puţinele semne bune se înregistrează doar la nivel de infrastructură, în sensul că multe clădiri au amenajate în exterior rampe pentru cărucioare, dar în interior mentalitatea a rămas aceeaşi. Consider că şcoala şi biserica ar putea face mai mult pentru a ajuta la schimbarea acestei mentalităţi. 

Cecilia Dragomir: Din păcate nu... şi cel mai dureros e că din cadrul Guvernului nu se pune nimeni în situaţia unei persoane cu dizabilităţi, măcar pentru o zi, să vadă cum e... cum e să fii nevăzător şi totuşi să încerci să faci ceva... să fii, într-un cuvînt, neajutorat şi nimeni să nu facă nimic pentru tine... E strigător la cer... şi nu pentru noi, cei puternici... Dar sînt şi oameni care poate nu au nici sprijinul familiei, nici prieteni, nimic... Pentru ei cine e dator să facă...?! Cu ei ce se va întîmpla...?! De aceea, eu sînt de părere că atît cît putem să ne ajutăm singuri... 

Iulian Lică Ciortan: Nu văd nici o schimbare, nici o îmbunătăţire, ba, mai mult, ajutorul financiar pentru o persoană cu handicap este foarte mic, cei din Guvern se gîndesc că-l mai pot micşora pentru a mai aduce bani la buget. Nu se gîndesc că, dacă aceşti oameni cu dizabilităţi nu ar fi ajutaţi de familie, nu ar reuşi să se întreţină, să-şi cumpere un medicament. Fără susţinere morală şi financiară din partea familiei, nu ar avea nici o şansă să mai aibă încredere în ei, neavînd puterea unui om normal de a se reabilita.  

anchetă realizată de Iaromira Popovici

Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?
p 10 jpg
Gîndirea artificială pripită: cu ChatGPT la taclale
Gîndirea pripită este un termen folosit pentru a descrie procesul de luare a deciziilor sau de trage concluzii în modul rapid și fără o analiză sau o examinare adecvată.
p 11 Petre Gheorghiu in rolul lui Zaharia Trahanache jpg
Pentru o istorie a „puținticăi (ne)răbdări”
Carol al II-lea: mare pripit, dacă ne luăm după renunțările la renunțările la Tron.
p 12 jpg
Altul mai bun nu avem
Observ că ne trăim viețile de cîtva timp ca într-un proces penal.
p 13 jpg
Judecata pripită, gîndirea automată
Permanent ni se cere acţiune rapidă, reacţie promptă. Şi cînd ne mai gîndim?
p 14 sus jpg
Antidotul judecății pripite
Judecata pripită, aș mai remarca, e nu doar extrem-subiectivă, ci și rareori inocentă, dar ăsta e un subiect pe care o să-l eludez de data asta.
640px Three Democratic bosses of Maryland seated and drinking from mugs   L  to R   George(?) N  Lewis, John S  Kelly, John J  Mahon LCCN2006683418 jpg
O lume a incluziunii e ca un sat mai mare
O lume inclusivă e poate ca un sat mai mare, care se construiește împreună, nu prin demonizare și nu pe Internet.

Adevarul.ro

image
Carla’s Dreams, criticat dur: „Răutăcios, antipatic, poate lipsit de educație, puțin fals și dezamăgitor”
Realizatorul a fost invitatul emisiunii realizate de Cătălin Măruță în cadrul căreia a acceptat să participe la rubrica „Spui tot sau îți ia gura foc?”.
image
Român păcălit în Turcia cu implanturi de păr. Țeapa este de mii de euro. „Ce scrie pe factură?“
Pățania unui român care s-a dus în Turcia să facă implant de păr a fost povestită pe Facebook de o rudă. Omul a fost înșelat cu mii de euro și acum nu mai știe cum să-și recupereze banii.
image
Boala neurologică rară de care suferă Celine Dion, explicată de un medic. „Transformă oamenii în statui”
Celine Dion a anunțat că și-a anulat actualul turneu mondial din cauza problemelor de sănătate pe care le are. Cântăreața celebră a anunțat la sfârșitul anului trecut că suferă de sindromul „Stiff Person Syndrome”, anulând astfel câteva date din turneul din Las Vegas.

HIstoria.ro

image
Autoportretul lui Vincent van Gogh: strategie de autovalidare?
Vincent van Gogh ajunge la artă târziu, la 28 de ani, după ce eșuase pe calea teologiei și a misionarismului și se consumase în istovitoare crize identitare.
image
„Dubletul seismic“ din mai 1990 - Ultimele cutremure majore care au afectat România în secolul XX
Pe 30 și 31 mai 1990, la doar câteva zile după primele alegeri libere (20 mai 1990), în România s-au produs alte două cutremure puternice. Fenomenul de la sfârșitul lunii mai a anului 1990 este cunoscut sub numele de „dublet seismic”.
image
De ce nu mai merg oamenii azi pe Lună? De ce în 1969 s-a putut și azi nu
În istoria omenirii, doar 24 de oameni au călătorit spre Lună, cu toţii fiind astronauţi în cadrul programului Apollo. Jumătate dintre ei au călcat pe suprafaţa singurului satelit natural al Pământului. Eugene Cernan şi Harrison Schmitt au fost ultimele persoane care au intrat în acest club select. Sunt mai bine de 40 de ani de când un pământean a păşit pe un alt corp ceresc decât Pământul. În ciuda proiectelor fantastice şi a progresului tehnologic înregistrat în ultimele patru decenii, oamenii