Variantele din Est
Termenul de „capitalism“ poate fi folosit la singular doar în filozofia politică. Din perspective mai sensibile la realitatea sa instituţională, capitalismul este o variabilă, nu o construcţie unică. Danemarca este o ţară capitalistă, dar condiţia socioeconomică a cetăţeanului danez este doar parţial dependentă de mersul pieţei şi este mai apropiată de condiţiile imaginate de socialismul democratic. Mai precis, avem capitalisme şi nu capitalism, adică un peisaj instituţional în care se ciocnesc cele două mari forţe motrice ale modernităţii: imperativele pieţei libere cu cele ale protecţiei omului şi naturii. De aceea vorbim de modelul liberal al lumii anglo-saxone (Anglia, SUA, Irlanda), de cel neo-corporatist dominant pe continent (Austria, Germania, Benelux), de colajul mediteranean (Iberia, Italia) şi de modelul social-democrat (Scandinavia).
Ce fel de capitalisme avem în noile ţări membre din Est? Literatura academică vede patru varietăţi. Avem mai întîi balticii, unde modelul liberal s-a reîncarnat în forme radicalizate apropiate de aspiraţiile libertarienilor, adică dreapta dură a liberalismului economic. În raport cu Europa Centrală, aici bugetul public este anemic şi democraţia este în acelaşi timp cel mai puţin liberală (excluderea minorităţii ruse) şi cel mai puţin socială (pedepsirea celor necompetitivi din punct de vedere economic printr-un stat social anemic). Mergînd spre vest, avem ţările Vişegradului, unde compromisul între piaţă şi solidaritate este mai pronunţat şi unde se vorbeşte de un liberalism economic redistributiv. Aici sînt cheltuieli sociale la nivelul ţărilor mai sărace din vechea UE, făcînd ca democraţia să se bazeze pe compensarea celor necompetitivi, dar nu pe includerea celor ce-şi vînd munca, decizia economică fiind aici închisă sindicatelor. Prin contrast cu rahiticele bugete publice baltice, punga statelor din Vişegrad este proporţional mai mare, luînd aproape jumătate din PIB.
Mergînd spre sud găsim modelul neo-corporatist sloven, cu al său buget public masiv şi unde competitivitatea economică merge mînă în mînă cu incluziunea socială a celor slabi şi cu compromisul contractual între capital şi munca sindicalizată. Un fel de clonă a capitalismului negociat specific Austriei. Mergînd mai departe spre sud, în România şi Bulgaria, dar şi în Serbia şi Macedonia, dăm de un capitalism eclectic. Aici sistemul fiscal, bugetul public exprimat ca procent din PIB şi mărimea statului social sînt de tip libertarian. Precum la baltici, în România şi Bulgaria este adesea nevoie de FMI pentru a se opri ofensivele de eviscerare a statului prin politici fiscale specifice dreptei economice fundamentaliste sau pur şi simplu prin retragerea strategică a aparatului fiscal din anumite părţi ale economiei. Sănătatea, învăţămîntul, asigurările sociale sînt grav subfinanţate şi parţial privatizate. Ce ne spun cifrele despre atractivitatea acestor modele de capitalism din punct de vedere al raportului între creştere şi sărăcie? Per total, modelul libertarian dădea cele mai mari rate de creştere şi avea cele mai mici rate de îndatorare publică înainte de criză. Modelul balcanic arăta şi el bine înainte de criză din punct de vedere al creşterii. Însă şi modelul neo-corporatist a crescut viguros, stabil şi cu o modestă datorie publică. Actuala criză a arătat însă că la baltici era o creştere bazată pe datorie privată, speculaţie imobiliară şi financializarea economiei. Un balon de săpun care pînă deunăzi era dat ca model de reforme. Criza a băgat modelul libertarian baltic în derapaj dramatic, rata colapsului economic anul trecut bătînd spre 20%, nivel neatins de nimeni altcineva în regiune. Prin contrast, slovenii au trecut prin criză fără prea mult dramatism, fără să-şi demanteleze statul social şi fără să atace puterea sindicatelor. Chiar dacă balticii şi balcanicii vor recupera în mai puţin de un deceniu, modelul lor de creştere nu era prea competitiv şi instituia cele mai severe forme de represiune socială. Ca urmare a cheltuielilor sociale reduse, în jur de 20% dintre baltici trăiau într-o sărăcie la fel de dickensiană precum vecinii lor balcanici, cu ale lor economii mai instabile şi mai oligarhizate.
Prin contrast cu modelul baltic şi cu cel balcanic, liberalismul redistributiv din Vişegrad a avut rate de creştere mai modeste, dar mai constante. Cu excepţia Ungariei, ţările care au adoptat acest model au trecut prin criză cu scăderi mici de PIB. Polonezii chiar au evitat-o. Ceva mai circumspecţi faţă de fundamentalismul pro-piaţă, au construit societăţi mai puţin brutale cu săracii. Cehii şi slovenii au construit state sociale care au contribuit la reducerea sărăciei pînă la aproximativ 10%, aproape ca în pizmuita Scandinavie. Ungurii nu au fost nici ei departe, dar au făcut-o pe datorie.
Dacă ne uităm apoi la dinamica producţiei industriale, aflăm că modelul libertarian este cel care dezindustrializează masiv şi are rata cea mai mică de exporturi complexe. Este un model care îţi dă o economie apropiată de cea a ţărilor puţin dezvoltate: o producţie care cere resurse primare şi forţă de muncă puţin calificată. În medie, modelul neoliberalismului redistributiv este de zece ori mai performant din acest punct de vedere decît modelul libertarian. Modelul neo-corporatist este la rîndul lui net superior celui libertarian. Ce reiese din date este că, singure, investiţiile străine au rezultate mai slabe decît atunci cînd sînt combinate cu subvenţii deştepte. Lucru pe care cehii l-au învăţat rapid, în ciuda istericalelor lui Václav Klaus. Spre deosebire de baltici, prin investiţii străine românii şi bulgarii au reuşit o mică reindustrializare şi chiar o creştere a gradului de complexitate al exporturilor în ultimul deceniu, dar nici aici guvernele nu s-au ferit să redistribuie ceva subvenţii indirecte marilor multinaţionale considerate strategice.
Însă toată această diversitate nu elimină punctele comune. Mă opresc asupra celui mai trist: persistenţa şomajului. Practic, chiar şi în vremurile bune de dinainte de criză, în afara Cehiei şi Sloveniei, capitalismele Estului se bazau pe un şomaj masiv şi de lungă durată. Cu toată legislaţia antisindicală şi flexibilă pentru patron, piaţa muncii din Slovacia şi Polonia nu a reuşit să absoarbă aproape 15% din forţa de muncă activă. Dacă nu ar fi emigraţia masivă, cifra ar fi şi mai ridicată în România.
În condiţiile crizei actuale, marcate de scăderea cererii private pe pieţele de export ale Estului, ar fi existat, cel puţin teoretic, posibilitatea stimulării cererii interne prin programe de angajare naţionale în construcţia de bunuri publice (sănătate, infrastructură, mediu). Făcută bine, o astfel de intervenţie ar fi putut crea poveşti de succes pentru instituţionalizarea unor modele de dezvoltare axate pe deplină ocupare, care ar fi putut fi consolidate după sfîrşitul crizei. Şansele acestui scenariu salvator pentru democraţiile şubrede ale regiunii sînt însă reduse din cauza unor constrîngeri externe absolut uriaşe.
Mai întîi este vorba de natura neschimbată a sistemului financiar internaţional. Banii pentru politici publice de investiţii creatoare de locuri de muncă sau reducere a sărăciei pot veni fie din impozite, fie din împrumuturi externe. La impozite se poate umbla, regiunea avînd în termeni comparativi nivele mici de impozitare. Problema este că elitele politice văd în impozitele mici unul dintre puţinele avantaje competitive în cursa după investiţii străine. Rămîn finanţările externe. Ar mai fi fondurile structurale ale UE, dar aici capacitatea de absorbţie este încă mică, în parte din cauza capacităţii administrative şi, mai nou, din cauza austerităţii care constrînge capacitatea bugetului public de a face co-plată.
Povestea e şi mai tragi-comică cînd vine vorba de finanţări de pe pieţe private de capital. Cum nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită, lumea finanţei care tocmai fusese salvată de stat s-a întors împotriva lui, declarîndu-se „şocată“ de dimensiunea deficitelor publice pe care chiar ea le crease şi cerînd reducerea lor. Cazul băncilor de investiţii salvate de la faliment, care acum speculează pe bondurile guvernelor salvatoare, este bine documentat. Cum pieţele financiare aproape că au distrus euro în primăvară, vocea lor este acum preluată de chiar instituţiile centrale ale UE (Comisie, Banca Centrală), care resping ideea repornirii creşterii prin investiţii publice masive. Istoria recentă a guvernului Zapatero sugerează că, şi dacă mîine elitele Estului s-ar converti la keynesism, „foarfecele“ creditorilor ar opera cu brutalitate.
La probleme sistemice răspunsurile nu pot fi decît sistemice. Mai întîi este nevoie de acţiune politică unitară din partea statelor Europei şi a UE contra puterii sistemului financiar şi contra capacităţii sale de a se autodistruge pe cheltuiala cetăţenilor. Cetăţeni care plătesc apoi a doua oară, prin reducerea serviciilor publice cerute de o austeritate perfect evitabilă.
Dacă toate marile economii europene ar stimula simultan cererea, atunci investitorii nu ar fi tentaţi să vîneze ţările cu deficitele cele mai mari, atacînd implicit întreaga zonă euro, aşa cum au făcut-o în primăvară. Condiţia de bază a acestei insurgenţe este abandonarea ideilor economice conservatoare. Or, după mărirea deficitelor necesare pentru a salva sistemul bancar, conservatorismul politicii fiscale s-a reinstaurat la nivel de Comisie, Bancă Central Europeană, ministere de Finanţe şi bănci naţionale. Adică socialism pentru sistemul financiar şi capitalism pentru restul.
Probabil că, pe fondul crizei capitalismului european, capitalismele baltice şi cele balcanice vor duce încarcerarea socială a unei mari părţi din societate spre noi forme de grotesc. Iar cehii şi slovenii vor fi ultimii care vor simţi menghina. Între timp, guvernaţi de teorii economice cărora le cîntasem prohodul, vom începe să simţim interesantul miros al decăderii unui întreg continent. Istoria recentă este plină de exemple în care teoriile economice proaste trăiesc mult şi bine, în ciuda invalidării lor repetate. Mai ales cînd e plin de soldaţi credincioşi şi tovarăşi de drum care să le ţină în viaţă.
Cornel Ban este cercetător la Watson Institute for International Studies, Universitatea Brown, SUA.
