România - țară de borduri, nu de rampe

Uite peste ce veste bună am dat într-un cotidian: Ministerul Muncii a executat un control fulger la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Sibiu; cu acest prilej au fost descoperiţi 23 de angajaţi ai serviciului care se ocupă cu evaluarea persoanelor cu handicap care şi-au atribuit lor înşişi false dizabilităţi, ei fiind, în realitate, în deplinătatea puterilor. Întîmplarea reconfirmă o declaraţie a preşedintelui României în care se vorbea despre nişte falşi pensionaţi înainte de termen; domnia sa a evocat o situaţie spectaculoasă – un sat din Bihor în care aproape toată populaţia este pensionată pe motive de dizabilităţi. Dacă e adevărat că majoritatea celor în deplinătatea puterilor trăiesc satisfacţie atunci cînd asemenea farsori sînt expuşi public, mult mai puţini mi se par a fi aceia pe care îi preocupă soarta celor cu dizabilităţi reale. Aş spune chiar că îi vedem pe cei falşi, dar n-avem ochi pentru cei adevăraţi. Dacă ne uităm la statistici, România stă deosebit de bine la numărul de persoane cu dizabilităţi, în raport cu media europeană: în timp ce noi declarăm că acestea reprezintă mai puţin de 5% din populaţie (686.000), ţările membre ale Uniunii Europene (UE) declară, în medie, peste 10%. Sîntem, car’va să zică, un popor sănătos. 

Sau, în orice caz, un popor chibzuit, căruia nu-i place să risipească banii pe prostii, aşa că o mare parte dintre cei care s-ar califica pentru asistenţă socială sînt lăsaţi în afara statisticii oficiale. E o frumoasă replică în oglindă a escrocheriilor despre care povesteam mai sus. Totuşi, ca să nu spuneţi că exagerez, trebuie să precizez că ţara noastră a instituţionalizat sistemul de asistenţă pentru persoanele cu dizabilităţi: avem o Agenţie – aveam, azi e redusă la nivel de Direcţie în cadrul unui minister – care coordonează activităţile şi bugetele dedicate reinserţiei persoanelor afectate în sistemul social. Reinserţia este, de altfel, tema fierbinte a unui program al UE dedicat persoanelor cu dizabilităţi. Programul a fost lansat în 2003 şi se încheie anul acesta; ţinta principală este recuperarea persoanelor cu dizabilităţi pentru piaţa muncii. Pentru România proaspăt europeană, misiunea a fost limitată la modificarea legislaţiei pentru a le facilita accesul la joburi. E, totodată, adevărat că 2010 a însemnat termenul final asumat de România pentru accesibilizarea instituţiilor publice. Ei bine, pentru cine coboară din avionul de Bruxelles, va fi mai vizibilă o Românie a oamenilor întregi. Accesibilizarea instituţiilor publice nici vorbă să se încheie, iar accesibilizarea localităţilor este cvasiabandonată. Metroul din Bucureşti are doar cîteva staţii cu lift. Procesul avansează în ritm de melc, de parcă am iubi mai mult bordurile decît rampele. Iar cînd se întîmplă să se facă rampe, şansa ca ele chiar să poată fi folosite e redusă de panta mult prea mare ori/şi de materialul insuficient de aderent. Avem, aşadar, de-a face, în România, cu o accesibilizare Potemkin. Dacă e vorba despre accesul persoanelor cu dizabilităţi pe piaţa muncii, bordurile sînt mai înalte. Comisia UE deplînge situaţia gravă a uniunii pentru procentul mic – 50% – de persoane cu dizabilităţi angajate în muncă; ori, în România, cei angajaţi sînt de cinci ori mai puţini (11%). Politica anunţată a statului pentru a creşte acest procent este de tip represiv: există un proiect de lege care propune introducerea de penalităţi persoanelor cu dizabilităţi care sînt refuzate la angajare, precum şi controale suplimentare pentru a-i înhăţa pe cei care se dau drept handicapaţi. Cu alte cuvinte, vor fi penalizaţi cei care nu reuşesc să convingă angajatorii să-i recruteze. Asta în condiţiile în care marea majoritate a angajatorilor suferă de o formă specială de cecitate: nu văd persoane cu dizabilităţi, iar dacă totuşi află că există, nu le văd abilităţile. Ca, de altfel, noi, românii. Noi, statul.