Noi culturi, noi antropologii

Publicat în Dilema Veche nr. 349 din 21 octombrie - 27 octombrie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

La Conferinţa Societăţii de Antropologie i-am întrebat pe cîţiva invitaţi ce înţeleg ei prin titlul: „Noi culturi, noi antropologii“. De aici s-a ajuns la cîteva subiecte adiacente: cum se studiază antropologia în România şi faţă de alte ţări; în ce fel se studia aceasta cîndva spre deosebire (sau nu) de acum; cum trebuie abordat terenul şi ce mai înseamnă el; în ce măsură antropologia interferează cu alte discipline.

Steven Sampson,
profesor de antropologie socială, Universitatea din Lundt, Suedia

Noi învăţăm în lumea intelectuală că nimic nu e nou. E o reinventare a antropologiei, mai ales că au trecut mulţi ani de cînd şi-au dat întîlnire antropologii în România. Este un eveniment cu adevărat istoric. Pentru prima dată sînt mulţi antropologi axaţi pe teorie, analiză, discurs. Pentru prima dată sînt împreună şi pot vorbi unul cu altul. Acum cîţiva ani, majoritatea antropologilor români erau în străinătate. Acum sînt acasă. Aşa se creează comunitatea antropologilor, care studiază, în general, aceleaşi lucruri. Cu avantaje şi dezavantaje. 

Normal, în antropologie, se studiază în străinătate. În America, 10% studiază acolo şi restul în altă parte. Desigur, asta înseamnă o concurenţă acută cu etnografii, cu care antropologii împart acelaşi teren. Am asistat aici la nişte dezbateri foarte susţinute între etnografi şi antropologi, în sensul că ce ştiţi voi, antropologii, noi etnografii ştiam de mult; sau că voi nu sînteţi destul de nuanţaţi şi sînteţi mai mult cu teoria, pe cînd noi avem datele empirice. Noi culturi? Nou este felul în care se studiază terenul: acesta nu mai e doar un loc de cercetare, ci un obiect pe care îl creezi tu, ca antropolog. Cineva studiază programul Rabla ca obiect antropologic. Altul – astmul bronşic. Un al treilea – marketingul turismului la Casa Poporului. Sînt proiecte cu imaginaţie, care implică refacerea terenului. Încep să facă teoria ei înşişi – sînteţi încă la stadiul: am luat de la englezi cutare, de la francezi cutare, şi le aplicăm la noi înşine. În străinătate subiectele diferă totuşi: în Suedia am un grup care se ocupă de problemele dezvoltării în lumea a treia; o fată studiază violuri în Congo; o alta – legile prostituţiei la suedezi; alţii se ocupă de mişcarea antiglobalizare, instituţiile publice, un fel de antropologie a birocraţiei. Eu am un proiect despre integritate ca obiect de studiu. În ce priveşte metodele, în străinătate terenul e mult mai eclectic. Românul studiază cu o cunoaştere a societăţii lui, nu cu naivitatea şocului de nou pe care o are străinul. Cunoaşterea societăţii pe care o studiază reprezintă şi un beneficiu, dar şi un dezavantaj. Aşteptăm mai mulţi români să facă cercetări în străinătate. 

Norbert Petrovici,
lector, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Cluj-Napoca 

Antropologia s-a schimbat major în ultimele două decade. Marea tensiune în antropologie: în mod tradiţional merge către comunităţi definite drept primitive. Atunci ne întrebăm ce anume poate face o astfel de antropologie într-o societate contemporană şi dacă metoda etnografică – bazată pe observaţia participativă prin relaţii foarte apropiate cu subiecţii pe care-i studiezi – poate fi aplicată într-o societate hipercomplexă. 

Noile antropologii se referă la modul în care abordăm prin noi seturi de metode şi teorii ale cunoaşterii exact societăţile pe care le trăim, cum evităm pericolul orientalizării şi exotizării societăţilor pe care le studiem şi a celor din afară. 

Antropologia ca ideal este să-l înţelegi pe cel radical diferit de tine. De vreme ce tu studiezi societatea în care trăieşti, un asemenea mod de abordare devine problematic. La care se adaugă faptul că societatea în care trăim devine globală, şi atunci e interesant dacă putem studia mai ales empiric lucruri precum globalizarea. Antropologia poate spune ceva despre globalizare, despre disoluţia şi reconfigurarea statului naţional, despre oraş… 

Eu sînt antropolog urban şi vreau să instituţionalizez acest tip de efort, tocmai pentru că, tradiţional, întregul efort sociologic şi etnografic era de a cartografia spaţiile rurale. Este interesant să vedem în ce măsură noi, ca persoane poziţionate într-un context urban, putem studia fie nouveau riche-ii bucureşteni, fie cercurile de afaceri din Cluj, romii din Ferentari sau muncitorii din Mănăştur. Care sînt noile tipuri de limbaje ale capitalismului, neoliberale, ce se nasc în interiorul firmelor. Există o întreagă clasă de mijloc cu un consum cultural destul de sofisticat, de la cafenele, pînă la spaţii de consum în vechile zone industriale. Toate acestea sînt noi obiecte de cercetare, dintr-o perspectivă diferită. 

Iulia Haşdeu,
maître-assistant, Universitatea din Geneva, Unitatea interdisciplinară pe studii de gen 

În Vest, în opinia mea, studenţii termină masterate fără să fi fost vreodată pe teren. Înscriindu-se la doctorat, se găsesc pentru prima dată în faţa terenului. Experienţa pe teren este cea mai spectaculoasă. Cei pe care-i văd aici au drag de teren, facilitatea de a se arunca, ceea ce dă o energie şi o creativitate pe care nu am văzut-o la studenţii şi tinerii cercetători din Vest. 

Cred că antropologia, nu numai aici, este într-o fază de reaşezare, care a început din anii ’80, sub influenţa acestei gîndiri poststructuraliste ce deconstruieşte şi încearcă să reaşeze lucrurile. Nu neapărat metodologic – şi aici avem exemplul Şcolii „Gusti“, care acum aproape 100 de ani începe să lucreze aproape la fel ca astăzi. Nu s-a schimbat mare lucru de la Malinowski încoace, din punct de vedere metodologic. Ceea ce se schimbă este modul de abordare, modul de a conceptualiza raportul dintre stat şi subiecţi. Felul în care se structurează comunităţi şi se desfăşoară ceea ce numim cultură. Din cauza aceasta, este şi o miză pe undeva simbolică şi de bătălie, pe care antropologia de aici o duce împotriva tradiţiei etnografice care a fost destul de puternică şi încă mai are destule tentacule. Este şi o miză locală, nu numai una de orientare a disciplinei în general. Sînt noi forme de existenţă socială, cîteodată marginile a ce cunoaştem deja, cîteodată nişte nişe pe care oamenii le inventează cînd nici nu te aştepţi. În tradiţia estică, dar şi vestică, cultura era văzută ca ceva constant, aşezat, aproape invariabil în timp. Nu mai poate fi vorba de aşa ceva. E o producţie concretă a subiecţilor asupra cărora ne îndreptăm atenţia de forme noi, de modalităţi culturale de apropriere a obiectelor uzuale, a simbolurilor, în era globală în care trăim mult mai efervescent ca pînă acum. 

Nu mi se pare că există o diferenţă de subiecte sau tematici între antropologii români şi cei străini. Nivelul şi maturitatea intelectuală sînt foarte ridicate aici. 95% dintre lucrurile prezentate sînt depre România. De ce? Explicaţia nu e simplă: în primul rînd, e vorba de o constrîngere instituţională. Faptul că nu a existat atîta vreme antropologie… În ţările vestice exista o instituţie, şi în spatele acesteia colonizarea, administraţia coloniilor – care era interesată în expertiza antropologică. Aşa a ajuns Malinowski pe teren, aşa au urmat ceilalţi care mergeau în misiuni. Era o utilitate clară cu un suport economic şi instituţional. 

O altă cauză: imediat după ’90, cînd primii studenţi străluciţi ajungeau în Vest la doctorate, erau împinşi de profesorii de acolo să aleagă subiecte despre România. Şi aici este toată perversitatea acestei expertizări a nativului. Întrucîtva o instrumentalizare a acestei situaţii de către establishment-ul academic. 

Însă acum începe să se schimbe acest fenomen: la conferinţă a fost o lucrare despre Sarajevo şi Beirut, ştiu pe cineva care lucrează pe Cuba, pe Alec Bălăşescu care s-a ocupat de Iran şi de vălul islamic. Pe de altă parte, nu cred că faptul că unii antropologi se ocupă de România e o atît de mare problemă. La ora actuală, culturile sînt atît de efervescente, în starea asta de schimb, de circulaţie. Poate că e bine să-i gîndim pe românii pe care îi studiem ca fiind europeni, transnaţionali. Cred că şi mersul lumii ne obligă să nu gîndim numai în termeni de antropologie românească. La un nivel local aparent românesc se integrează mize supralocale. 

Rostaş Zoltan,
profesor de sociologie la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, conducător de doctorat la Facultatea de Sociologie, Universitatea Bucureşti 

Conferinţa s-a vrut într-un cadru cît mai larg, în care… să încapă cît mai multe. O problemă socială trebuie studiată din mai multe puncte de vedere. De aceea eu am militat împotriva strictei specializări şi pentru o legătură mai puternică între antropologie, istorie şi sociologie. Nu cred că o ştiinţă devine mai puternică dacă are mai puţine contacte cu altele. Dimpotrivă, pentru mine, cea mai bună ieşire din multe impasuri este cea prin corelări şi infuzii permanente. În secolul al XIX-lea, în opera părinţilor fondatori ai ştiinţelor sociale, sociologia, antropologia şi istoria se întrepătrundeau. 

O altă chestiune despre cum se cultivă antropologia: facem pe dracu’-n patru pentru a descoperi noi teme, pe cînd maturitate înseamnă să te întorci la terenul pe care l-ai cercetat sau l-au cercetat alţii. Astfel poţi să ai şi dimensiunea temporală a lucrurilor. Ideea mea cu o antropologie istorică se leagă de această problematică. Să examinezi nişte zone în care tu sau alţii mai de mult au produs un surplus de date de cercetare, sau societatea a produs documente. Cum era cazul Inchiziţiei, de pildă, care „a făcut“ o bază de date pentru istoricii de mai tîrziu, ca Ginzburg sau Le Roy Ladurier. Acelaşi lucru l-am spus şi în legătură cu Securitatea, care „a produs“ o cantitate uriaşă de material antropologic. Aceste arhive vor fi studiate şi peste 50, 100 de ani – cînd cercetătorul de atunci nu va mai avea o raportare emoţională sau ideologică, ca acum. 

Noile culturi sînt, de fapt, noi culturi identificate de antropologi, care nu au existat pînă acum. De pildă, cyber space-ul. Aceleaşi culturi, dar alte dimensiuni, mai restrînse, mai discrete. 

Antropologia a introdus, în mai mare măsură decît istoria şi sociologia, cercetarea comparativă. În primul rînd, cu vecinii: sîrbi, bulgari, ruşi, ucraineni, unguri. Nu trebuie să uităm că România în ’39 putea deveni un fel de centru pentru cercetare comparativă, cu ocazia Conferinţei Internaţionale de Sociologie de la Bucureşti, în care a fost adunată o mare cantitate de lucrări de sociologie şi antropologie extrem de interesante. Se vedea foarte clar ce e comun şi ce e diferit în preocupările sociologilor şi etnologilor vecini. 

a consemnat Iaromira Popovici

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Cele mai ieftine destinații de vacanță din Grecia. Insula care trece neobservată, dar merită vizitată
Pe lângă celebrele insule grecești Santorini, Mykonos și Thassos, există și alte destinații de vacanță în Grecia mai puțin cunoscute și mai ieftine. Iată care sunt acestea, conform The Travel.
image
Poliţistul care a ucis din greșeală un şofer. Nu va face nicio zi de închisoare, dar a fost obligat la daune-record
Un polițist din Vaslui a fost trimis în judecată pentru omor, dar a fost condamnat în cele din urmă pentru ucidere din culpă, după ce instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei.
image
Sfaturile primite de doi tineri pensionari MAI care vor să își crească fetița în Olanda. „Ne ajung banii?“
Doi tineri pensionari MAI, beneficiari de pensii militare, vor să se mute cu fetița în Olanda și au cerut sfaturi despre acest pas pe un grup de Facebook al românilor din diaspora.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.