Noi culturi, noi antropologii

La Conferinţa Societăţii de Antropologie i-am întrebat pe cîţiva invitaţi ce înţeleg ei prin titlul: „Noi culturi, noi antropologii“. De aici s-a ajuns la cîteva subiecte adiacente: cum se studiază antropologia în România şi faţă de alte ţări; în ce fel se studia aceasta cîndva spre deosebire (sau nu) de acum; cum trebuie abordat terenul şi ce mai înseamnă el; în ce măsură antropologia interferează cu alte discipline.

Steven Sampson,
profesor de antropologie socială, Universitatea din Lundt, Suedia

Noi învăţăm în lumea intelectuală că nimic nu e nou. E o reinventare a antropologiei, mai ales că au trecut mulţi ani de cînd şi-au dat întîlnire antropologii în România. Este un eveniment cu adevărat istoric. Pentru prima dată sînt mulţi antropologi axaţi pe teorie, analiză, discurs. Pentru prima dată sînt împreună şi pot vorbi unul cu altul. Acum cîţiva ani, majoritatea antropologilor români erau în străinătate. Acum sînt acasă. Aşa se creează comunitatea antropologilor, care studiază, în general, aceleaşi lucruri. Cu avantaje şi dezavantaje. 

Normal, în antropologie, se studiază în străinătate. În America, 10% studiază acolo şi restul în altă parte. Desigur, asta înseamnă o concurenţă acută cu etnografii, cu care antropologii împart acelaşi teren. Am asistat aici la nişte dezbateri foarte susţinute între etnografi şi antropologi, în sensul că ce ştiţi voi, antropologii, noi etnografii ştiam de mult; sau că voi nu sînteţi destul de nuanţaţi şi sînteţi mai mult cu teoria, pe cînd noi avem datele empirice. Noi culturi? Nou este felul în care se studiază terenul: acesta nu mai e doar un loc de cercetare, ci un obiect pe care îl creezi tu, ca antropolog. Cineva studiază programul Rabla ca obiect antropologic. Altul – astmul bronşic. Un al treilea – marketingul turismului la Casa Poporului. Sînt proiecte cu imaginaţie, care implică refacerea terenului. Încep să facă teoria ei înşişi – sînteţi încă la stadiul: am luat de la englezi cutare, de la francezi cutare, şi le aplicăm la noi înşine. În străinătate subiectele diferă totuşi: în Suedia am un grup care se ocupă de problemele dezvoltării în lumea a treia; o fată studiază violuri în Congo; o alta – legile prostituţiei la suedezi; alţii se ocupă de mişcarea antiglobalizare, instituţiile publice, un fel de antropologie a birocraţiei. Eu am un proiect despre integritate ca obiect de studiu. În ce priveşte metodele, în străinătate terenul e mult mai eclectic. Românul studiază cu o cunoaştere a societăţii lui, nu cu naivitatea şocului de nou pe care o are străinul. Cunoaşterea societăţii pe care o studiază reprezintă şi un beneficiu, dar şi un dezavantaj. Aşteptăm mai mulţi români să facă cercetări în străinătate. 

Norbert Petrovici,
lector, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Cluj-Napoca 

Antropologia s-a schimbat major în ultimele două decade. Marea tensiune în antropologie: în mod tradiţional merge către comunităţi definite drept primitive. Atunci ne întrebăm ce anume poate face o astfel de antropologie într-o societate contemporană şi dacă metoda etnografică – bazată pe observaţia participativă prin relaţii foarte apropiate cu subiecţii pe care-i studiezi – poate fi aplicată într-o societate hipercomplexă. 

Noile antropologii se referă la modul în care abordăm prin noi seturi de metode şi teorii ale cunoaşterii exact societăţile pe care le trăim, cum evităm pericolul orientalizării şi exotizării societăţilor pe care le studiem şi a celor din afară. 

Antropologia ca ideal este să-l înţelegi pe cel radical diferit de tine. De vreme ce tu studiezi societatea în care trăieşti, un asemenea mod de abordare devine problematic. La care se adaugă faptul că societatea în care trăim devine globală, şi atunci e interesant dacă putem studia mai ales empiric lucruri precum globalizarea. Antropologia poate spune ceva despre globalizare, despre disoluţia şi reconfigurarea statului naţional, despre oraş… 

Eu sînt antropolog urban şi vreau să instituţionalizez acest tip de efort, tocmai pentru că, tradiţional, întregul efort sociologic şi etnografic era de a cartografia spaţiile rurale. Este interesant să vedem în ce măsură noi, ca persoane poziţionate într-un context urban, putem studia fie nouveau riche-ii bucureşteni, fie cercurile de afaceri din Cluj, romii din Ferentari sau muncitorii din Mănăştur. Care sînt noile tipuri de limbaje ale capitalismului, neoliberale, ce se nasc în interiorul firmelor. Există o întreagă clasă de mijloc cu un consum cultural destul de sofisticat, de la cafenele, pînă la spaţii de consum în vechile zone industriale. Toate acestea sînt noi obiecte de cercetare, dintr-o perspectivă diferită. 

Iulia Haşdeu,
maître-assistant, Universitatea din Geneva, Unitatea interdisciplinară pe studii de gen 

În Vest, în opinia mea, studenţii termină masterate fără să fi fost vreodată pe teren. Înscriindu-se la doctorat, se găsesc pentru prima dată în faţa terenului. Experienţa pe teren este cea mai spectaculoasă. Cei pe care-i văd aici au drag de teren, facilitatea de a se arunca, ceea ce dă o energie şi o creativitate pe care nu am văzut-o la studenţii şi tinerii cercetători din Vest. 

Cred că antropologia, nu numai aici, este într-o fază de reaşezare, care a început din anii ’80, sub influenţa acestei gîndiri poststructuraliste ce deconstruieşte şi încearcă să reaşeze lucrurile. Nu neapărat metodologic – şi aici avem exemplul Şcolii „Gusti“, care acum aproape 100 de ani începe să lucreze aproape la fel ca astăzi. Nu s-a schimbat mare lucru de la Malinowski încoace, din punct de vedere metodologic. Ceea ce se schimbă este modul de abordare, modul de a conceptualiza raportul dintre stat şi subiecţi. Felul în care se structurează comunităţi şi se desfăşoară ceea ce numim cultură. Din cauza aceasta, este şi o miză pe undeva simbolică şi de bătălie, pe care antropologia de aici o duce împotriva tradiţiei etnografice care a fost destul de puternică şi încă mai are destule tentacule. Este şi o miză locală, nu numai una de orientare a disciplinei în general. Sînt noi forme de existenţă socială, cîteodată marginile a ce cunoaştem deja, cîteodată nişte nişe pe care oamenii le inventează cînd nici nu te aştepţi. În tradiţia estică, dar şi vestică, cultura era văzută ca ceva constant, aşezat, aproape invariabil în timp. Nu mai poate fi vorba de aşa ceva. E o producţie concretă a subiecţilor asupra cărora ne îndreptăm atenţia de forme noi, de modalităţi culturale de apropriere a obiectelor uzuale, a simbolurilor, în era globală în care trăim mult mai efervescent ca pînă acum. 

Nu mi se pare că există o diferenţă de subiecte sau tematici între antropologii români şi cei străini. Nivelul şi maturitatea intelectuală sînt foarte ridicate aici. 95% dintre lucrurile prezentate sînt depre România. De ce? Explicaţia nu e simplă: în primul rînd, e vorba de o constrîngere instituţională. Faptul că nu a existat atîta vreme antropologie… În ţările vestice exista o instituţie, şi în spatele acesteia colonizarea, administraţia coloniilor – care era interesată în expertiza antropologică. Aşa a ajuns Malinowski pe teren, aşa au urmat ceilalţi care mergeau în misiuni. Era o utilitate clară cu un suport economic şi instituţional. 

O altă cauză: imediat după ’90, cînd primii studenţi străluciţi ajungeau în Vest la doctorate, erau împinşi de profesorii de acolo să aleagă subiecte despre România. Şi aici este toată perversitatea acestei expertizări a nativului. Întrucîtva o instrumentalizare a acestei situaţii de către establishment-ul academic. 

Însă acum începe să se schimbe acest fenomen: la conferinţă a fost o lucrare despre Sarajevo şi Beirut, ştiu pe cineva care lucrează pe Cuba, pe Alec Bălăşescu care s-a ocupat de Iran şi de vălul islamic. Pe de altă parte, nu cred că faptul că unii antropologi se ocupă de România e o atît de mare problemă. La ora actuală, culturile sînt atît de efervescente, în starea asta de schimb, de circulaţie. Poate că e bine să-i gîndim pe românii pe care îi studiem ca fiind europeni, transnaţionali. Cred că şi mersul lumii ne obligă să nu gîndim numai în termeni de antropologie românească. La un nivel local aparent românesc se integrează mize supralocale. 

Rostaş Zoltan,
profesor de sociologie la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, conducător de doctorat la Facultatea de Sociologie, Universitatea Bucureşti 

Conferinţa s-a vrut într-un cadru cît mai larg, în care… să încapă cît mai multe. O problemă socială trebuie studiată din mai multe puncte de vedere. De aceea eu am militat împotriva strictei specializări şi pentru o legătură mai puternică între antropologie, istorie şi sociologie. Nu cred că o ştiinţă devine mai puternică dacă are mai puţine contacte cu altele. Dimpotrivă, pentru mine, cea mai bună ieşire din multe impasuri este cea prin corelări şi infuzii permanente. În secolul al XIX-lea, în opera părinţilor fondatori ai ştiinţelor sociale, sociologia, antropologia şi istoria se întrepătrundeau. 

O altă chestiune despre cum se cultivă antropologia: facem pe dracu’-n patru pentru a descoperi noi teme, pe cînd maturitate înseamnă să te întorci la terenul pe care l-ai cercetat sau l-au cercetat alţii. Astfel poţi să ai şi dimensiunea temporală a lucrurilor. Ideea mea cu o antropologie istorică se leagă de această problematică. Să examinezi nişte zone în care tu sau alţii mai de mult au produs un surplus de date de cercetare, sau societatea a produs documente. Cum era cazul Inchiziţiei, de pildă, care „a făcut“ o bază de date pentru istoricii de mai tîrziu, ca Ginzburg sau Le Roy Ladurier. Acelaşi lucru l-am spus şi în legătură cu Securitatea, care „a produs“ o cantitate uriaşă de material antropologic. Aceste arhive vor fi studiate şi peste 50, 100 de ani – cînd cercetătorul de atunci nu va mai avea o raportare emoţională sau ideologică, ca acum. 

Noile culturi sînt, de fapt, noi culturi identificate de antropologi, care nu au existat pînă acum. De pildă, cyber space-ul. Aceleaşi culturi, dar alte dimensiuni, mai restrînse, mai discrete. 

Antropologia a introdus, în mai mare măsură decît istoria şi sociologia, cercetarea comparativă. În primul rînd, cu vecinii: sîrbi, bulgari, ruşi, ucraineni, unguri. Nu trebuie să uităm că România în ’39 putea deveni un fel de centru pentru cercetare comparativă, cu ocazia Conferinţei Internaţionale de Sociologie de la Bucureşti, în care a fost adunată o mare cantitate de lucrări de sociologie şi antropologie extrem de interesante. Se vedea foarte clar ce e comun şi ce e diferit în preocupările sociologilor şi etnologilor vecini. 

a consemnat Iaromira Popovici