Tema săptămînii

1) Chatham House, Marea Britanie 2) Transparency International, Germania 3) International Crisis Group, Belgia

Revista The Economist definea astfel un bun think-tank: o organizaţie capabilă să combine „profunzimea intelectuală, influenţa politică, flerul pentru publicitate, împrejurimi plăcute şi o ţîră de excentricitate“.

"Sînt deja patru ani de la aderarea României la Uniunea Europeană şi încă nu avem un profil bine conturat printre ceilalţi 26. Şi aici, rezervorul românesc de inteligenţă ar putea să îşi spună cuvîntul. Şi, poate asociaţiile academice româneşti din străinătate ar putea aduce contribuţii importante, dacă ar fi întrebate. Se simte, de asemenea, o lipsă a expertizei care să stea la baza marilor decizii de politică externă."

"După ce am luat contactul cu societăţile vestice, am descoperit că ne lipsesc, în felul de comunicare şi relaţionare, tuşele calde, autentice şi care să transmită cu adevărat ceva. Ne-am pus problema cum am putea să răspundem acestei nevoi şi am creat modelele cu care Erudio a plecat la drum: scriere creativă, tehnici teatrale, vorbire in public, dialog şi dezbatere şi, nu în ultimul rînd, branding personal."

Consumatorii de haine second-hand sînt foarte eterogeni, avînd trăsături variate şi obiceiuri de consum diferite. Sînt persoane cu bani sau dimpotrivă fără resurse, tineri sau vîrstnici, nonconformişti sau modeşti, iar motivaţiile care dictează acest comportament sînt atît de ordin material cît şi simbolic.

Astăzi m-am revăzut cu Angie în Plaza Espanya din Barcelona. „Rucsacul ăsta e tot bagajul tău?“ „Păi... da. În drum spre aeroport m-am gîndit că nu am nevoie totuşi de toată valiza de 40 de kilograme pe care o tot pregăteam şi îndesam de două săptămîni încoace. Aşa că fardurile le-am lăsat în portbagaj.“

Unele dintre cele mai frecvente întrebări pe care le primesc atunci cînd spun că pilotez avioane sînt, alături de eterna „Se poate rupe avionul la turbulenţe?“, cele legate de companiile aeriene low-cost: „Cum de fac ăştia bani dacă e atît de ieftin biletul?“ şi „Sînt sigure companiile astea?“.

Păi, şi cît e, trei lei? Păi, şi nu putem să dăm doar doi şi să ne lase să intrăm aşa? Te minunezi ce lucruri noi şi ieftine găseşti. Mai stăm mult aici în frig? Îţi zic sigur, astăzi ninge! Sîmbăta şi duminica găseşti mărfurile căutate. Dar în spate, după tarabele astea, să vezi acolo ce e! Lucruri noi după buzunarul fiecăruia. Mamă, cîte bomfaiere.

Sîntem în luna decembrie. Sezonul de vînătoare este în toi în magazinele de pe tot cuprinsul Americii. La televizor, reclamele la bunuri de consum îşi intensifică bombardamentele. Credit card-urile lăsate să “răsufle” peste vara (cine şi-a permis) alunecă din portofele asemenea revolverelor în tecile asasinilor profesionişti.

Stimată Doamnă, Domnule, Ce-ar fi dacă ne-am propune împreună să realizăm mîine, aşa, ca pretext pentru cercetare, o mică, sau mai mare mişcare socială, care să îşi şi atingă obiectivul propus? Să fie greu? Să fie simplu? Haideţi să analizăm împreună!

Mult timp am jucat rolul martorului, am trecut absentă printre ei – sau m-am dorit eu absentă –, le-am încasat privirile şi vorbele scuipate printre dinţi, m-am ferit şi mi-am ţinut nasul, mi-am pregătit răspunsuri în minte, dar am fost prinsă iar şi iar nepregătită, mi-au stricat ziua de nenumărate ori, am fost în pragul crizelor de nervi, nu de puţine ori i-am compătimit şi mi-am dorit sincer să-i pot ajuta.

Pe Petitiionline.ro, cutare vrea serviciu divin şi studiu biblic la televizor, între orele 9,00 şi 12,00 dimineaţa, urmat de meciuri de fotbal, serviciu divin din nou – probabil că nu-n reluare – şi filme. Sau dacă nu, divertisment şi, da, meciuri, „deoarece sîntem o ţară creştină“. Alt cutare vrea să trimită un mogul la puşcărie, iar un al treilea cineva – sau, mai bine zis, un alt nimeni – cere „să nu plece Flori în concediu“.

Manifestaţiile de la începutul anilor ’90 au avut impact pentru că urmau un calapod existent şi uşor adaptabil noilor condiţii. Comunismul ne-a învăţat ce înseamnă o manifestare publică. Sau, mai bine zis, ce înseamnă management de eveniment. Iar Revoluţia a adus un gen de entuziasm şi o dorinţă de exprimare a forţei şi a creativităţii vulgului. Şi le-am combinat.

„Mai este posibil astăzi un fenomen de tipul Piaţa Universităţii?“ Pentru a încerca un răspuns este interesant să privim opiniile actuale, la distanţă de 20 de ani, ale participanţilor şi martorilor la evenimentele din aprilie-mai 1990, cît şi evoluţia lor în sfera publică.

Atenţiune, atenţiune, vreau să vă vorbesc în numele Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti...  (Uraa... Uraa...)

În bibliografia de specialitate se face, de multă vreme, distincţia, bazată pe diferenţa dintre merit şi notorietate, dintre eroi, celebrităţi şi vedete (staruri). Primii sînt cei care rămîn în conştiinţa colectivă pentru o faptă remarcabilă, de obicei în interesul general. Celebrităţile sînt persoane recomandate de o prestaţie artistică, sportivă sau de reuşite economice şi sociale, care se bucură de recunoaştere publică şi de o mediatizare intensă.

Tot mai mulţi oameni cu care intru în contact în ultima vreme îmi spun că ei nu mai citesc ziarele româneşti şi nici nu se mai uită la televizor pentru că totul este prezentat la suprafaţă, în funcţie de interesul unuia sau al altuia. Pentru un om care lucrează în presă, acest lucru este cel puţin frustrant.

După 40 de ani de profesorat, mama mea, care toată viaţa s-a evaluat doar prin elevii care reuşeau la facultate, mai ales la medicină, devenise dintr-odată dornică să fie vedetă. Chiar şi cu un eşec. După ore de stat inutil în frig, după o pensie umilitoare, era totuşi bucuroasă că, pentru cîteva secunde, ea, împreună cu cîteva colege de suferinţă umpluseră ecranul unui post TV oarecare. Iar eu, infamă, ratasem solidaritatea prin rating.

Vedeta fluieră în biserică atunci cînd ceilalţi bat mătănii. Vedeta merge pe bicicletă atunci cînd ceilalţi îşi transportă preţiosul fund în limuzină. Vedeta e în stare de vendetă cu lumea obişnuită, cu mulţimea încolonată pentru îndeplinirea planului zilnic de banalitate. Fotbalistul Adrian Mutu este o vedetă în toate sensurile enumerate mai înainte. Şi suferă în mod evident de sindromul vedetismului pentru că nu este o vedetă cuminte.

"Vedetele adevărate, cred, se remarcă prin munca pe care o fac, pentru care s-au pregătit – şi aici vorbim de orice activitate, nu neapărat cea artistică. Sînt oameni care se exprimă prin munca lor şi prin realizările muncii lor, sînt apreciaţi de ceilalţi şi astfel se naşte ceea ce numim „vedetă“. Aşa-numitele vedete „de carton“ nu fac nimic, se remarcă prin scandaluri, silicoane, botoxuri şi activităţi intense în cluburi."

Toleranţa ne duce cu gîndul la acceptarea şi respectarea perspectivei celuilalt, a modului diferit în care gîndeşte şi reacţionează. Pare simplu. Cît de uşor ne este în realitate să facem asta? Cît de mulţi dintre noi se percep ca fiind persoane tolerante şi cît de frecvent reacţiile noastre la adresa celuilalt sînt mai degrabă de intoleranţă.

Anul era 1948. După un război mondial nimicitor urmat de o primă împărţire a sferelor de influenţă geo-politice, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prezenta lumii întregi „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului“. Data era 10 decembrie, în apropierea sărbătorilor de Crăciun şi multă lume în America nu a fost prea receptivă, fiind ocupată cu „shopping-ul“. Cel mult, unii au zis în gîndul lor ceva de genul: „Bine că au ajuns şi alţii în rînd cu lumea“. Asta pentru că americanul de rînd se buc

Cînd s-a înfiinţat Accept-ul (la jumătatea anilor ’90), unii dintre cei care aveau nevoie de această organizaţie nu veneau aici de teamă să nu fie văzuţi în spaţiul Accept-ului. Şi am rămas aşa, în continuare nu avem plăcuţă cu numele organizaţiei la poartă, deşi toţi vecinii ştiu că sîntem acea organizaţie gay. Avem totuşi steagul curcubeu atîrnat în curte. Bine, noi dăm adresa oricui, nu e greu de obţinut, dar nu este foarte la îndemînă.

Luînd în considerare numărul de petiţii şi analizîndu-le, rezultă că primele patru categorii cele mai discriminate ar fi persoane aparţinînd comunităţii rome, persoanele cu dizabilităţi (în special mintale), femeile în raport cu bărbaţii (aici e vorba de foarte multe discriminări – legate de angajare – asupra femeilor gravide sau a celor care se întorc la locul de muncă după ce au născut) şi, de asemenea, avem un număr însemnat de petiţii cu privire la raporturile de muncă şi care ţin de vîrstă

O vreme m-au amuzat sloganurile conform cărora noi, românii, în ospitalitatea şi bunătatea noastră proverbiale, sîntem un popor de oameni toleranţi, care nu am asuprit pe nimeni, care am coabitat sănătos cu „naţionalităţile conclocuitoare“ etc. Apoi, cînd mi-am pus mai serios problema toleranţei, am constatat, din experienţele zilnice, că sloganurile respective nu au nici o acoperire în real.

Nu de alta, dar pentru a putea vorbi de un eventual „F“ de la „Film“ e nevoie de bani. Bani pe care producătorii români îi obţin în proporţie de aproximativ 50% de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), în timp ce restul sînt strînşi de pe la diverşi parteneri şi investitori, fie ei străini sau autohtoni. Aşadar, cu foarte puţine, dar extrem de notabile excepţii – A fost sau n-a fost?

"Interesul meu a scăzut; nu numai în legătură cu cinema-ul autohton, ci cu cinema-ul în general. Am trecut de la faza de îndrăgostire la cea de căsnicie („la bine şi la rău“), apoi la rutină. Am considerat că e cazul să „ies la pensie“. Deci, din perspectiva unui „pensionar“, văd filmul românesc ca pe un absolvent de Harvard sau Sorbona care, în ţară, nu-şi găseşte de lucru: paradoxal, taman diplomele obţinute acolo constituie, aici, un handicap. „Nu e nevoie de el.“

Regizorul italian Francesco Rosi spunea că trebuie să treacă cincisprezece ani pînă cînd un regizor, sau orice artist, poate să proceseze un eveniment profund. Criticii dornici să indice momentul exact în care s-a născut noul cinema românesc s-au oprit în general la filmul lui Cristi Puiu din 2001 Marfa şi banii, făcut nu chiar la cincisprezece ani după 1989, dar destul de aproape.

Nu există slogan discret, copil cuminte sau babă frumoasă... În ordinea logică a regulii enunţate de Leonetto Cappiello la începutul secolului al XX-lea („afişul trebuie să fie un scandal vizual“), afişul de film ar trebui aproape să ne asurzească prin originalitate, şoc, impact. Sau măcar să ne bîntuie de la contemplarea lui pînă la vizionarea filmului în sine.