Ce-ar trebui să ne pună pe gînduri

- dialog cu Ovidiu NAHOI -

S-ar părea că primele think-tank-uri au apărut pe la începutul secolului al XX-lea. Dar e limpede că rolul lor a devenit pregnant mai ales în ultimele decenii. În lumea democratică, guvernele preiau şi folosesc ideile, născute în aceste „rezervoare“, în politicile lor. Cum stau lucrurile, din acest punct de vedere, în România? 

Momentul de vîrf al relaţiei dintre un think-thank românesc şi decidenţi s-a consumat în urmă cu mulţi ani. În august 2003, Societatea Academică din România lansa ideea introducerii cotei unice de impozitare. Iniţial, însuşi premierul de atunci, Adrian Năstase, azi adversar neîmpăcat al cotei unice, s-a arătat încîntat. Şi – se spune în lumea politică – liderul de atunci al PSD ar fi fost chiar dispus să meargă pe noul sistem de impozitare, dacă nu ar fi existat opoziţia fermă, doctrinară a „patriarhului“ Ion Iliescu, pe atunci preşedinte al republicii. Preluată cu entuziasm de opoziţie în campania electorală, ideea cotei unice a devenit realitate imediat după schimbarea de guvern din decembrie 2004. Ar fi exagerat să spunem că, de atunci, relaţia s-a rupt cu totul. Dar nici un proiect major, cu impact naţional, nu a mai fost, de atunci, rodul conlucrării între guvernanţi şi mediile de cercetare independente. În schimb, guvernele s-au întrecut în decizii luate în pripă, ale căror efecte i-au luat prin surprindere pe iniţiatori – cum era şi firesc. Cîteva foruri specializate, constituite sub umbrela Preşedinţiei – pe teme precum educaţia sau provocările demografice – au mai suplinit ceva din ceea ce lipseşte pe piaţă. Măcar prin faptul că au adunat specialişti recunoscuţi. Dar, în mod inevitabil – date fiind moravurile politice de la noi –, nu au putut scăpa de acuzaţia de politizare. Aş putea da un singur exemplu despre modul în care laboratoarele de idei ajung să influenţeze mari decizii strategice. Chiar în acest an, The European Council on Foreign Relations (ECFR) a publicat un raport, îndelung comentat, despre multipolaritate în Europa. Potrivit acestuia, limitele puterii americane sînt deja vizibile şi devine foarte clar că şi alţi actori internaţionali cresc ca putere economică şi, bineînţeles, politică: China, India, Brazilia, Turcia. Şi ca atare, acest studiu susţine că în Europa nu mai avem un singur pol de putere, respectiv Bruxelles-ul. Nu mai avem nici măcar doi poli, respectiv Bruxelles-Moscova, ci avem trei poli: Bruxelles, Moscova, Ankara. Apropierea UE-Rusia şi eforturile de găsire a unui răspuns european la ambiţiile Turciei de aderare reprezintă ilustrarea practică a acestei teorii. 

Turcia este vecina noastră şi nu prea se discută despre ea. Despre „multipolaritate“ şi alte asemenea subiecte vorbesc între ei doar experţii, la colocvii specializate. În spaţiul public însă nu prea avem ocazia (cu excepţia cîtorva reviste sau emisiuni TV) să auzim despre asemenea teme care ne interesează direct (de exemplu, aderarea Turciei la UE sau apropierea dintre UE şi Rusia). S-ar părea – vorba lui Moromete – că „ocupaţiunea noastră mintală“ e mereu alta. De ce asemenea subiecte (şi altele) lipsesc de pe agenda noastră publică, în schimb, cheltuim vaste energii vorbind despre politică? 

Încă ar fi mult dacă am spune că dezbaterea publică este dominată de politic. Asta ar însemna că există o dezbatere cu adevărat, cînd, de fapt, asistăm la o tabloidizare şi a spaţiului public, după presa scrisă, televiziunile generaliste şi, în cele din urmă, dar nu mai puţin viguros, televiziunile de ştiri. Ce subiecte lipsesc? De exemplu, ce fel de stat trebuie şi poate fi construit în România. Ce poate face, ce trebuie să facă şi, mai ales, ce nu trebuie. Altfel, cum să ieşim din criza de încredere a instituţiilor statului democratic? Sînt deja patru ani de la aderarea României la Uniunea Europeană şi încă nu avem un profil bine conturat printre ceilalţi 26. Şi aici, rezervorul românesc de inteligenţă ar putea să îşi spună cuvîntul. Şi, poate asociaţiile academice româneşti din străinătate ar putea aduce contribuţii importante, dacă ar fi întrebate. Se simte, de asemenea, o lipsă a expertizei care să stea la baza marilor decizii de politică externă. Nu că specialiştii ar lipsi. Doar preţul care se pune pe ei se dovedeşte prea mic. Poate că eşecul care se profilează în privinţa aderării la Spaţiul Schengen să mai dea de gîndit decidenţilor. Pentru că, din moment ce tehnic eram pregătiţi, este evident că am ratat din cauze politice. Şi aici, merită văzut în ce măsură a contribuit la eşec felul în care au fost gestionate relaţiile cu Franţa şi Germania sau chiar cu Republica Moldova. Şi au fost mulţi analişti independenţi care au atras atenţia asupra pericolelor ce decurg din gestionarea defectuoasă a acestor relaţii.  

Cele mai importante think-tank-uri din lume lucrează cu intelectuali şi experţi, dar s-a forjat, în ultima vreme, şi termenul de „gînditor“. Foreign Policy a publicat recent „Top 100 Global Thinkers“ (care va apărea în ianuarie şi în ediţia românească a revistei). Cred că la noi există şi o problemă de terminologie. Prin „intelectual“ se înţelege altceva – „gînditor“ se referă mai curînd la „clasici“… 

La noi, intelectualul este văzut ca omul inteligent, bun vorbitor, care în principiu se pricepe la orice. Zicerile lui sînt făcute mai mult să gîdile urechea într-un mod plăcut, mai ales cînd sînt pigmentate şi cu o undă de umor. Pentru a avea gînditori – nu că intelectualii noştri nu ar fi! – e nevoie ca şi solul să fie pregătit. Mă tem că asta e problema noastră: roadele gîndirii nu au pe ce să se prindă, în lipsa unui mediu adecvat de dezbatere publică. Şi voi da un exemplu: de vreo doi-trei ani, un scriitor român stabilit în America, Ovidiu Hurduzeu, încearcă să introducă în dezbaterea publică ideea „distributismului“, ca o nouă teorie politică şi economică. Nu mă voi pronunţa asupra valabilităţii ei, nu aceasta e tema. Dar cum se face că această idee nu a generat o dezbatere solidă, bazată pe argumente, în condiţiile unei asemenea sărăcii de noi idei politice în România? Pentru intelectuali e suficient un număr de ascultători mai bine pregătiţi sau, cel puţin, deschişi la minte. Gînditorii au nevoie de mai mult: de o cultură a dezbaterii publice. 

În topul FP apar tot felul de persoane – de la mari manageri la activişti pentru drepturile omului, de la scriitori la politicieni. Despre mulţi dintre aceştia (aflaţi chiar pe poziţii fruntaşe în top) în România nu se scrie şi nu se vorbeşte aproape deloc.  

Mă întreb cîte rînduri s-ar fi scris la noi despre laureatul Premiului Nobel pentru Pace, dacă nu ar fi existat reacţia viguroasă a Chinei Populare şi boicotul celor 20 de ţări de la festivitatea de decernare. Ştim puţine despre vecinii noştri fiindcă sîntem prea concentraţi spre interior, spre subiectele interne. Cîte ziare din România şi-au deschis ediţiile cu subiecte externe, de la 11 septembrie 2001 încoace? Colecţia e tare subţirică. 

Se va spune, iarăşi, că „nu avem nici un român în Top 100“. Dar dacă spaţiul nostru public e aşa cum e şi dacă sîntem prea „concentraţi spre interior“, mă întreb dacă ar avea ce să caute vreun român printre cei o sută de „gînditori globali“… 

Eu nu sînt atît de pesimist. Cred că va veni ziua aceea, poate mai curînd decît credem. Dar cred că acel român care va apărea în Top 100 FP va fi o mare surpriză pentru noi toţi. El va fi legat de mediile intelectuale şi de dezbateri străine, dacă nu cumva va fi de-a dreptul un român „de dincolo“. Şi, pe cale de consecinţă, va fi un nume aproape irelevant în peisajul intern. Asta, poate, le va da multora de gîndit.

Ovidiu Nahoi este redactor-şef al biroului Adevărul de la Bruxelles.

a consemnat Mircea VASILESCU