Cum stă presa cu valorile?
Tot mai mulţi oameni cu care intru în contact în ultima vreme îmi spun că ei nu mai citesc ziarele româneşti şi nici nu se mai uită la televizor pentru că totul este prezentat la suprafaţă, în funcţie de interesul unuia sau al altuia. Pentru un om care lucrează în presă, acest lucru este cel puţin frustrant. Ştim cu toţii că lucrul cel mai greu de cîştigat şi de menţinut în presă este credibilitatea. Audienţa este zero, dacă publicul pentru care tu munceşti pînă la urmă nu este convins că tu spui adevărul.
Într-o discuţie în urmă cu cîţiva ani despre calitatea oamenilor care lucrează în presă, un jurnalist care se pregătea de pensionare mi-a spus că persoanele care aleg să lucreze în general în mass-media fac asta pentru că nu vor să stea în bibliotecă, precum fac cercetătorii, şi că le place să trăiască clipa, că nu sînt deloc profunzi. Atunci am rămas pe gînduri şi mi-am zis că nu e adevărat, că n-am ales acest domeniu pentru că sînt superficială, motivele au fost cu totul altele. Întotdeauna m-am ferit de oamenii mai puţin profunzi, care vor numai să arate că ei ştiu, dar de fapt nu ştiu nimic, şi nu în sens socratic.
O respectabilă profesoară de istorie mi-a spus zilele trecute că felul în care arată un ziar sau o televiziune se datorează oamenilor care lucrează acolo, şi nu invers. Aşa s-a întîmplat dintotdeauna. Faptul că un ziar vrea să ţină prima pagină cu articole despre poveşti de amor între vedete autohtone, despre crime sau despre sinucideri nu înseamnă că aşa vrea publicul. Depinde care public.
Audienţa, bat-o vina!
Ce-i drept, ziariştii caută audienţa cu orice preţ, nu contează cît de mult se documentează înainte, contează cît de repede dau ştirea. În epoca vitezei, acest lucru este uşor de explicat: nu mai ai timp să cîntăreşti lucrurile şi să menţii un echilibru între părţile prezente în ştire, trebuie să-ţi zdrobeşti concurenţa. În plus, audienţa devine ca un drog, devii dependent de ea şi vrei să cucereşti public din ce în ce mai pestriţ. Nu poţi avea numai intelectuali pentru că în România „sînt cei mai puţini“ – este argumentul pe care îl aduc cel mai adesea oamenii din presă.
Pînă la urmă cum se face agenda media? Contează ce impact va avea o anumită ştire asupra publicului şi ce importanţă are ea pentru cei mai mulţi oameni? Ce alegi între o ştire despre o sinucidere şi o ştire despre măsurile pe care le ia Uniunea Europeană, de exemplu, şi care au legătură şi cu România? Dacă ne uităm în ziare şi la televiziuni, sinuciderile sau înmormîntările au prioritate ca spaţiu. De ce s-a sinucis Mădălina Manole? De ce a murit Adrian Păunescu aşa de tînăr? Care este explicaţia morţii „bardului“? – sînt întrebările pe care şi le pun în direct unii jurnalişti de la cîte un eveniment nefericit. În plus, au o predispoziţie înnăscută pentru macabru: transmit „live de la sicriu“.
Dar cînd promovează oameni, indiferent din ce domeniu, care sînt criteriile după care se ghidează jurnalistul?
Greva foamei – valoarea de necontestat
Navigînd pe Internet în urmă cu cîteva zile am găsit întîmplător pe un blog o critică „dură“ a unui articol la care am contribuit şi eu. Apropo de audienţă, pe Internet materialul respectiv a fost în top, cu mai multe zeci de mii de afişări. Acum, nu ştiu ce i-a făcut pe cititori să acceseze respectivul material, dar sper că abordarea. În articolul respectiv era vorba de învăţătoarea Cristiana Anghel, care tocmai ieşise din greva foamei, după 70 de zile, şi se punea problema ce va face după această etapă. Pornind de la ştirea că părinţii elevilor la care urma să predea învăţătoarea nu o vor pe aceasta la clasă, colegii mei de la Caracal au făcut un articol despre cum este de fapt Cristiana Anghel – „Cealaltă faţă a învăţătoarei“, titlul a fost stabilit în urma şedinţei de sumar. Pe blogul respectiv ni se reproşa tocmai faptul că respectiva profesoară nu are mai multe feţe, şi că de fapt ea îşi apără drepturile, iar că noi, jurnaliştii, nu înţelegem că avem nevoie de modele precum învăţătoarea din Caracal, „de oameni bătăioşi care să se lupte prin orice mijloace pentru drepturile lor“. Oare avem nevoie de oameni care declară că vor face greva foamei de o sută de ori, dacă va fi nevoie? Pentru a rotunji articolul colegilor mei corespondenţi, rolul meu a fost să merg la spital şi să obţin şi cealaltă părere. Am întrebat-o pe învăţătoare dacă a încercat să-şi obţină drepturile pe căi legale, aşa cum au făcut mai mulţi colegi de-ai ei. Răspunsul a fost negativ, motivînd că nu ar fi obţinut nimic. Le va spune copiilor despre greva foamei? a fost o altă întrebare. Nu, nu le va spune pentru că greva ţine de ceva personal şi nu e treaba lor. Cînd auzi un răspuns ca acesta şi cînd mai citeşti şi că învăţătoarea mai rămîne cîteva zile în Bucureşti ca să meargă pe la televiziuni, atunci stai şi te întrebi ce fel de valori promovezi? Greva foamei va fi întotdeauna o ştire de senzaţional, care aduce rating, dar perspectiva că ne vom rezolva problemele prin repetate greve ale foamei nu e deloc îmbucurătoare.
Pînă la urmă, vom ajunge o ţară în greva foamei, iar abstinenţa de la mîncare va deveni o valoare în sine. Poate că eu nu am fost foarte impresionată de doamna învăţătoare pentru că eram sub „vraja“ unor oameni frumoşi pe care i-am întîlnit în cadrul unui concurs de educaţie, care şi-au pus tot sufletul pentru a face din şcoala unde predau cel mai frumos lucru de care să-şi amintească elevii.
Ştirile de substanţă te fac de fapt să vrei să mai cumperi ziarul şi a doua zi sau să deschizi din nou televizorul. Un ziar, care te face să-ţi pui nişte întrebări şi îţi prezintă toate „feţele“ unei probleme şi te ajută într-un fel să ajungi pînă la urmă pe urmele adevărului, are o mai mare credibilitate decît unul care îţi dă informaţia deja „rumegată“. Nu pledez aici pentru jurnalismul „pozitiv“, cum tot auzim în ultima vreme. Dimpotrivă, cred că, în continuare, ziaristul trebuie să rămînă „cîinele de pază în societate“.
La noi nu există încă bunul-simţ înnăscut al ştirii de bună calitate. După cum nu există nici bunul-simţ ca unele prevederi, care în Occident se respectă fără să fie scrise în vreo lege, să fie respectate şi la noi. E nevoie de o lege prin care televiziunile generaliste şi de ştiri să fie obligate să difuzeze săptămînal emisiuni culturale şi educative? Oare acest tip de emisiuni nu ar trebui să facă parte obligatoriu şi nescris nicăieri din grila de programe a oricărei televiziuni care se respectă? Se pare că nu, din moment ce un parlamentar a propus un astfel de act legislativ, prin care televiziunile generaliste vor fi obligate ca săptămînal să dea pe post cel puţin 120 de minute de emisiuni culturale sau educative, iar posturile de ştiri vor trebui, la rîndul lor, să difuzeze o jumătate de oră de astfel de programe. Iniţiativa este susţinută şi de Consiliul Naţional al Audiovizualului, care va avea şi rol de control pentru respectarea prevederilor legislative. În motivaţia iniţiativei legislative se arată că o astfel de măsură este necesară pentru că „televiziunea formează gust public şi are un impact enorm“, televiziunea are capacitatea de a forma modele culturale şi de a da direcţii culturale – se mai arată în expunerea de motive. Aşa o fi, dar direcţiile nu le dau oamenii? Transmisiunile şi ştirile despre Adrian Păunescu unde le-am încadra? Cu toate poeziile şi recitalurile de versuri? Pesemne că, dacă ar fi funcţionat o astfel de lege, CNA-ul nu ar mai fi avut ce controla pentru că toată lumea şi-a făcut norma cu vîrf şi îndesat. Sau poate ar avea şi mai mult de lucru pentru că nu ar şti unde să încadreze astfel de emisiuni: la cultură, la kitsch sau la goana după audienţă? Un alt motiv pentru propunerea unei astfel de legi este că posturile de televiziune şi-au asumat obligaţia să facă un serviciu în interes public, interes care nu trebuie confundat cu curiozitatea publicului, dar nici cu buna dispoziţie a publicului. Cu alte cuvinte, cu una dintre funcţiile kitsch-ului – aceea de a-i produce individului plăcere, o plăcere spontană şi care îi oferă posibilitatea unei participări limitative la extravaganţă, după cum spunea Abraham Moles, în secolul trecut, în Psihologia kitsch-ului.
Andreea Ofiţeru este jurnalist la cotidianul Adevărul.
