Cafea, bulion și ulei
- cum funcționează un magazin social? -
În Piaţa Matache din Bucureşti a apărut, de curînd, un magazin social. Lîngă Plafar, în locul unei foste alimentare.
Încă unul? – au mormăit cîţiva nemulţumiţi care îşi trec după-amiezile sprijiniţi de mesele cîrciumilor din piaţă. Şi nu doar ei. Voci ale presei autohtone au găsit de cuviinţă – căci la noi cîrcoteala e încă de bonton – să ridice din sprîncene şi să găsească nod în papură, la nici cîteva săptămîni de la deschiderea magazinului. Ba că oamenii fac coadă în faţă, „ca pe vremea lu’ Ceaşcă“, aşteptînd ore întregi să li se deschidă (deşi orarul este afişat clar pe uşă), ba că produsele nu sînt extrem de diverse (aici, dacă-mi îngăduiţi, le voi trece în revistă, puţin mai încolo).
În primul rînd, ce justifică această cîrcoteală? Poate faptul că în România au existat de-a lungul timpului mai multe tentative de „magazine sociale“, de tip „economat“, care de la teorie la practică pierdeau orice noţiune de magazin pentru oameni cu venituri mici. (În urmă cu cîţiva ani chiar am fost într-un asemenea economat din Cotroceni: sub firma girantă de preţuri scăzute, am găsit doar fineţuri gurmande pentru „săracii“ cartierului.) Scandalurile legate de acest gen de „economate“ (care, sub masca de sfinţenie, făceau bani în draci) s-au ţinut lanţ, iar anchetele jurnalistice, şi nu numai, au dezvăluit afaceri în toată regula pe bani publici, afaceri făcute la adăpostul scutirilor de taxe. Rînd pe rînd aceste economate au fost închise, „rebrenduite“, iar scandalurile, acuzele de fraudă şi corupţie, procesele – au încetat, totul reintrînd pe făgaşul normal al abandonării ideii, în teorie, cel puţin, nobilă. Însă odată cu această abandonare, păgubiţi în mod direct – săracii – au fost şi ei daţi uitării.
N-au venit americanii, ci austriecii
Un kilogram de făină: 1 leu. Ulei: 2,50 lei. Supe, conserve, toate între 1,50 şi 2 lei. Treninguri, cămăşi, halate: 7,50 lei. O sosieră de inox, căci cine nu şi-ar dori de sărbători ceva frumos pe masă: 1 leu. Perii de baie, şampoane, geluri, farduri: 1-2 lei. Cele mai căutate sînt cafeaua, uleiul şi bulionul. Preţurile produselor din magazinul Somaro au între 25% pînă la 40% din valoarea reală a mărfii.
La cîţiva ani de la scandalurile legate de economate, iniţiativa de a face totuşi ceva pentru cei care nu îşi permit nici măcar luxul alimentelor de bază a venit din partea austriecilor. „Magazinul SOMARO se bazează pe un concept dezvoltat de SOMA, Austria, care a lansat primul magazin social SOMA în Linz, în 1999“ – îmi spune directorul general, Simon Suitner. „Ideea e să oferim clienţilor cu venituri mici mărfuri la preţuri reduse. În prezent, în Austria există peste 40 (aproximativ 11 sub nume SOMA, restul sub alte nume, dar cu un concept la fel) astfel de magazine, iar din 2009 lanţul s-a extins şi în Germania. România este însă prima ţară est-europeană în care s-a deschis un asemenea magazin, sponsorizat fiind prin două fundaţii din Austria: Fundaţiei Katharina Turnauer Privatstiftung în cooperare cu Fundaţia ERSTE şi ataşatul social al ambasadei Austriei, Dr. h.c. Barbara-Wiebke Schöfnagel.“
Alimente donate, nu cumpărate
Diferenţa faţă de fostele noastre economate, cele generatoare de multe dileme juridice, prin care produsele erau cumpărate şi revîndute, chipurile, mai ieftin, conceptul austriac de „magazin social“ se bazează pe marfă donată de producători sau marile lanţuri de magazine, vîndută mai apoi la preţuri simbolice, stabilite în funcţie de cerinţe, de cantitate, de termenul de expirare. Totuşi, oricît de austriac ar fi, conceptul este adaptat României. În primul rînd, din cauza legii. Dacă în Austria marfa cu termenul de garanţie depăşit poate fi în continuare comercializată – dacă trece proba sondajului zilnic făcut de către angajaţii magazinului respectiv (şi nimeni în 11 ani nu a acuzat intoxicaţii sau alte probleme) –, în România aşa ceva este strict interzis. Mă mir totuşi puţin de abordare, uşor mă şi alarmez, dar imediat mi se oferă un argument absolut logic: „Orice produs are un termen mai mare decît cel înscris pe el. Pe etichetele noastre scrie: «termen de valabilitate minim», nu «termen de expirare». În România, dacă un iaurt expiră azi, gata, îl arunci. Ceea ce nu e chiar aşa, dacă îi asiguri condiţiile de depozitare“.
A doua diferenţă de Austria ţine de birocraţie: „În România, nici o marfă nu e fără hîrtie, ceea ce înseamnă multă birocraţie pentru noi. În Austria majoritatea mărfurilor ajung în magazinele noastre fără hîrtie, e pusă într-un loc pentru SOMA şi donată pur şi simplu.“ În România însă, din cauza birocraţiei vor ajunge să plătească şi TVA, ceea ce înseamnă că trebuie să facă rost de bani şi pentru asta. Vorbind de bani, bineînţeles, preţurile la raft sînt, incontestabil, simbolice. Totuşi, ce fac cu cîştigurile? Directorul zîmbeşte: suma provenită din vînzare este reinvestită, deşi cîştigurile sînt mult prea mici pentru a putea vorbi în termeni de „investiţie“. Dacă totuşi ar fi să iasă „pe plus“, suma ar merge automat spre finanţarea deschiderii şi altor magazine de acest tip.
Cine sînt clienţii?
Micile diferenţe ale conceptului austriac şi adaptarea lui spaţiului nostru se referă şi la alegerea beneficiarilor. „Noi nu avem posibilitatea de a selecta aceste persoane. În Austria, situaţia e diferită: acolo magazinele îşi selectează clienţii, pentru că la noi există o adeverinţă de venit care poate fi cerută la Casa de Asigurare Socială. Aici nu există aşa ceva, iar sprijinul Primăriei de sector e esenţial. Iar pentru asta, Primăria trebuie să facă anchete sociale şi să ştie exact cine în ce situaţie trăieşte.“
Pînă acum, sînt 500 de beneficiari ai acestui prim magazin SOMARO (cel din Piaţa Matache fiind doar un pilot, urmînd în timp deschiderea acestor magazine şi în alte sectoare, dar şi în alte oraşe). Toţi trebuie să fie rezidenţi în sectorul 1, să aibă un venit de aproximativ 350 de lei pe lună pe membru de familie şi să se afle în evidenţa DGASPC sector 1. Pe baza acestei evidenţe li se întocmesc legitimaţii nominale, cu care pot cumpăra produse în valoare de 10 lei pe zi, de trei ori pe săptămînă. De ce aceste reguli? În primul rînd, pentru că trebuie să rămînă marfă şi pentru următorul cumpărător. Pentru al doilea motiv îmi este invocată... experienţa din Austria: „cînd un cumpărător cumpăra mai mult pentru a vinde mai apoi la colţ de stradă“. Îmi înfrînez comentariul de asemănare a celor două ţări şi întreb de unde şi cum fac rost totuşi de produse, avînd în vedere că trebuie să facă un lobby adevărat pentru donaţii. „Trimitem proiectul la producători sau la diferite lanţuri de supermarketuri. Nici noi nu ştim ce marfă ne vine. Mereu e o surpriză. Mereu se schimbă. Pentru că nu avem voie să cumpărăm, totul petrecîndu-se prin sponsorizare sau donaţii, nu avem control asupra produselor. Dacă primim un telefon de la un furnizor, cum că are marfă, mergem imediat să colectăm. Şi primim orice, marfă alimentară sau nealimentară.“ Unii furnizori sînt mai motivaţi decît alţii să doneze aceste produse, deşi donaţia, din cîte aveam să aflu, nu este un lucru care ţine doar de moralitate, ci are şi o variantă pragmatică, care i-ar putea motiva în plus pe comercianţi. De multe ori, dacă ambalajul e puţin stricat, o pungă ruptă sau o conservă lovită, or marfa respectivă se apropie de termenul de valabilitate, marile magazine nu o mai pot comercializa, rămînînd blocată sau fiind pur şi simplu aruncată. Donaţia e astfel o metodă prin care marfa, de altfel încă bună, nu e irosită ci oferită oamenilor cu venituri foarte scăzute.
Cumpărător român, cumpărător austriac
Zilnic, prin „economatul“ SOMARO din Piaţa Matache trec zeci de oameni. Unii au auzit că aici e ieftin, dar n-au legitimaţie, şi fac scandal, alţii încearcă să meargă „la sentiment“. Majoritatea însă mulţumesc Celui de sus că au ce pune pe masă. Şomeri, părinţii cu mulţi copii, mame singure, bolnavi cronici, pensionari cu pensie minimă, minoritari. Categoriile sînt aceleaşi. Şi în România, şi în Austria. Unii vin mai rar, alţii mai des, unii sînt mai prietenoşi, alţii nu, unii au o zi mai bună, alţii – mai proastă. Ce au totuşi în comun este situaţia materială. Şi, deocamdată doar pentru cei din sectorul 1, un „economat“ care, de la teorie la practică, n-a pierdut nimic pe drum. (Şi nici nu va pierde, sînt asigurată, de vreme ce însuşi conceptul de funcţionare pe bază de donaţii este gardianul său.)
Foto: V. Eftimie