Intelectuali publici, experți și idei

 - ce probleme avem sau credem că avem -

A devenit un clişeu formula "gîndeşte global şi acţionează local". Dar - ca orice clişeu sau stereotip - îşi are, pînă la un punct, rolul său de orientare şi de etichetare. Pe foarte mulţi, îi ajută să nu redescopere zilnic apacaldă. Îi face să se uite peste gardul propriei ogrăzi către problemele lor, chiar dacă deocamdată par îndepărtate. Criza economică şi financiară din ultimii ani are partea ei bună din acest punct de vedere: a arătat, concret, ceea ce înainte se discuta doar în colocvii savante, între specialişti, sau se scria în reviste serioase, pentru iniţiaţi. Şi anume - simplu  - că nişte credite date aiurea într-o ţară pot avea efecte în buzunarele cetăţenilor din celălalt capăt al lumii. Sau, dacă rămînem în Europa, că sporurile cu nume "simpatice" luate de funcţionarii greci (de pildă, sporul de "punctualitate") pot da peste cap moneda euro şi îi pot pune la treabă pe liderii Franţei şi Germaniei, determinîndu-i să cadă de acord.

Surse de „inspiraţie“

Avînd nevoie de decizii politice şi economice – şi încă rapide – criza a repus cumva pe tapet necesitatea ideilor din care se nasc politicile publice. Dacă privim în urmă la felul în care au abordat politicienii şi guvernanţii români criza (pur şi simplu spunînd la televizor ba că n-o să ne afecteze, ba că o să ne afecteze, dar numai niţeluş, pentru a accepta pînă la urmă, brusc, că avem nevoie de acord cu FMI ca să nu intrăm în colaps), rămînem cu impresia că pe la noi bate crivăţul lipsei de idei, că politicile se fac „instant“, după cum îi dă prin cap unuia sau altuia. Într-o oarecare măsură, aşa e: singura măsură „coerentă“ a guvernului a fost să taie de pe unde se poate. Şi totuşi, au apărut destule idei, propuneri, soluţii – de la economişti, de la asociaţii patronale, ba chiar de la Consiliul Investitorilor Străini. De-a lungul tranziţiei, au existat destule situaţii în care idei de politici publice ori propuneri legislative elaborate de societatea civilă au fost puse pe masa Guvernului şi a Parlamentului. Încă de la începutul anilor ’90, cînd Grupul pentru Dialog Social, Alianţa Civică ori Solidaritatea Universitară puneau pe agenda publică anumite teme (uneori indicînd şi soluţii), democraţia noastră ar fi putut porni pe un drum ceva mai firesc: integrarea ideilor venite dinspre experţii independenţi în politicile publice şi în deciziile care transformă societatea. N-a fost aşa. Mai tîrziu, pe măsură ce şi organizaţiile nonguvernamentale au învăţat regulile jocului şi s-au „profesionalizat“, prezenţa lor a devenit mai consistentă şi mai insistentă. Societatea Academică din România a început să publice sistematic rapoarte şi brief-uri, Grupul de Economie Aplicată a iniţiat studii şi un „Buletin Industrial“ periodic, Institutul de Politici Publice a furnizat analize şi recomandări etc. Ce s-a ales/ce se alege de toate acestea? Din păcate, nu mare lucru. În foarte puţine cazuri decidenţii politici le iau în considerare. Sau o fac după multe insistenţe şi „negocieri“ (cum s-a întîmplat, de pildă, cînd Centrul pentru Jurnalism Independent şi Agenţia de Monitorizare a Presei au presat comisiile parlamentare pentru modificarea unor articole de lege privind audiovizualul, libertatea de exprimare etc.). În mod normal – aşa cum se întîmplă în alte ţări – Guvernul, ministerele, alte entităţi publice ar trebui să le comande experţilor independenţi şi think tank-urilor studii, rapoarte, analize şi măcar să se „inspire“ din ele. Dar mai e mult pînă departe. 

Unde ne sînt gînditorii? 

Într-un comentariu pe marginea cărţii Idolii forului, Alina Mungiu-Pippidi se plîngea de lipsa experţilor: „Unde ne sînt specialiştii care să ne scoată din criză, să ne reformeze statul, unde sînt marile minţi care să regîndească viitorul? De cînd ne-a secat prosperitatea, nevoia de specialişti a devenit brusc acută“ („Adevărata trădare a intelectualilor“, în România liberă, 15 iulie 2010). Într-adevăr, în diverse domenii – de la economie la drept – ne cam lipsesc specialiştii cu adevărat independenţi, care să nu se afilieze vreunui partid, care să nu recite poezia preferată a vreunui guvern şi care să „arunce pe piaţă“ idei numai bune pentru crearea unei dezbateri. Pe de altă parte, chiar şi aceia puţini care există nu prea sînt băgaţi în seamă de mass-media ori de liderii de opinie – adică „intermediarii“ cu ajutorul cărora ar putea căpăta mai multă notorietate. În lume, mai ales de cînd a apărut criza, unii economişti au ajuns adevărate personaje mediatice, iar ideile lor (reformulate şi „traduse“ pe înţelesul publicului de jurnalişti) sînt dezbătute pe forumurile ziarelor şi pe bloguri. La noi, mass-media se mulţumeşte să facă din cînd în cînd o ştire cu declaraţia vreunui economist, dar şi atunci o „prelucrează“ în aşa fel încît să sune, după preferinţe, în favoarea sau împotriva Guvernului. Televiziunile – care în România au un impact enorm asupra publicului, dar şi asupra agendei politicienilor – sînt pline de talk-show-uri, dar fie abordează teme prea generale, fie toacă mărunt, ore întregi, contrele verbale ale politicienilor. Şi, oricum, invită în studio cam aceiaşi comentatori care îşi dau cu părerea despre orice; aproape niciodată nu fac apel la experţi. Drept pentru care statutul lor este precar în societatea românească: pentru că publicul nu-i ştie, rămîne cu impresia că în societatea noastră există doar „invitatul-din-studio-care-are-păreri-despre-orice-şi-vorbeşte-bine“. Indiferent despre ce este vorba – politici europene, reforma în justiţie, legea pensiilor, sistemul de educaţie, corupţia – scena e dominată de cîţiva editorialişti. Iar majoritatea subiectelor se limitează la „daraverile de clopotniţă“ naţionale. Adică provinciale. Nici măcar despre Uniunea Europeană nu se prea vorbeşte – darămite de chestiuni globale. 

Aşa încît trăim într-un fel de paradox: pe de o parte, avem puţini specialişti, pe de altă parte, nici pe aceia nu-i prea cunoaştem. Şi nici măcar nu au un statut social clar: deşi lucrează cu ideile, ei nu sînt priviţi drept intelectuali. Simţul comun (dar nu numai) vede în „intelectuali“ nişte inşi care au preocupări abstracte şi generale, nu idei practice aplicabile în societate. Iar „gînditor“, în limba română, trimite direct la filozofie. Avem o problemă de limbaj? Nu numai. Avem şi o problemă de situare faţă de realitate. Expresia „intelectuali publici“ abia a apărut în peisaj şi încă n-a fost asimilată. Cele mai multe ecouri le-a stîrnit anul acesta o carte alcătuită din studii şi eseuri inegale, Idolii forului, „axată“ aparent pe o opoziţie între intelectualii „enciclopedişti“ şi „specialişti“, dar preocupată în fapt doar de 3-4 intelectuali care au o mare notorietate. Iar presa curentă mai anunţă din cînd în cînd, apocaliptic, că „ne fug specialiştii“.  

Ce şi cum „dezbatem“ 

Pe termen mediu şi lung, ar trebui să lămurim cîteva lucruri. De exemplu: ce fel de stat vrem să construim în România; cum putem ajunge efectiv la rolul de „a şaptea ţară ca mărime din UE“; ce modificări trebuie aduse Constituţiei (căci trebuie – unele dintre ele sînt „cerute“ de Tratatul de la Lisabona); ce formulă de împărţire administrativ-teritorială ar fi mai eficientă (mai puţine regiuni în locul atîtor judeţe?); ce viitor avem în „societatea bazată pe cunoaştere“ cu un învăţămînt „bazat pe toceală“; ce se mai înţelege prin „cultură naţională“. Şi altele. Dar nu se conturează nicio discuţie în jurul lor. Mai tîrziu, o să ne coste şi asta. Şi absenţa ideilor şi a dezbaterii nu se poate rezolva cu împrumut de la FMI.

Foto: V. Eftenie