Secretul „maro” al lui Bacchus
Oamenii de marketing şi vînzări le numesc „băuturi maro“. Şi cum le-ai putea califica mai bine?! Nu sînt nici rom, nici brandy, nici lichior; deşi dovedesc vag arome din esenţele acestor băuturi superioare. Unora li se mai adaugă o nuanţă de caramel, altora – o umbră de migdale... Toate sintetice, fireşte! Deşi aduc vag la gust cu una sau cu alta dintre aceste licori, nu le respectă nici reţeta, nici concentraţia de alcool... Despre gradul de rafinare sau distilare nici nu se discută! Aceste lumpen-băuturi, cu funcţie de surogat ieftin, sînt propriu-zis nişte cocktailuri industriale de arome şi coloranţi, mai slab alcoolizate decît originalul, dar îndeajuns de tari încît să asigure suficientă saţietate etilică. Multă vreme, înainte ca piaţa spirtoaselor de la noi să fie reglementată prin acquis-uri şi reglementări europene, pe eticheta lor se lăbărţau abuziv denumiri precum coniac, rom, whisky, chiar florio sau martini... Este foarte probabil ca o mare parte dintre băutorii zdraveni ai României, cu vechime de ani... chiar decenii, departe de a se fi „calificat“ prin forţa îndeletnicirii, să nu cunoască de fapt gustul real de „coneac“ şi „vizichi“... E probabil ca papilele hîrşite ale multora să ignore buchetul specific al licorilor originale (fatalmente scumpe, deci inaccesibile), iar ficatul lor să fi fost asuprit în tot acest timp doar cu erzaţuri sintetice.
La nivelul nomenclatorului, s-a făcut însă ordine: orice copiere sau aluzie la denumirile şi mărcile de originale e azi interzisă. La limita licenţei se situează formule evocatoare, precum Brand (în loc de brandy), Napoleon (în loc de Courvoisier Napoléon), Vodculiţă (un spirtuleţ de 30%), Romulus (cvasidiminutiv pentru rom), Tzuca sau chiar (sic!) Ţuca-te-aş (palide surogate ale ţuicii, culmea, mai uşor de comercializat decît ţuica adevărată, din cauza împilărilor birocratice la care sînt supuşi producătorii tradiţionali). Săniuţa, care evocă prin nume celebra vodcă populară din anii socialismului, nu depăşeşte concentraţia de 28%! Kamarad, o „băutură spirtoasă“ de 21%, are un ciorchine desenat pe eticheta galbenă (în contrast cu maroniul roşcat al lichidului dinăuntru, ca la Metaxa), sugerînd un posibil procedeu de distilare, ca la vinars... Iancu, o altă spirtoasă de 30%, evocă prin nume şi desenul etichetei (cu pistoale haiduceşti încrucişate) o afiliere istorică autohtonistă, un crîmpei de simbolism tradiţional, cu funcţie de legitimare... Un caz ciudat îl reprezintă Cava d’Oro (un aşa-zis „distilat învechit, cupajat cu alcool rafinat de cereale“), a cărui apropiere paronimică de numele podgoriei catalane Cavadorniù ţinteşte, pare-se, un public-ţintă şcolit...
Da, o parte a surogatelor sus-amintite nu au culoarea maronie... Romulus, Hanu Ars (definit ca „rachiu aprig de Câlnău“), aşa-numita Tărie de Bihor... şi toată gama de vodculiţe sînt licori palide sau chiar alb-transparente. Dacă li se spune totuşi „maro“, e vorba de o altă caracterizare decît cea strict cromatică...
Unele dintre „băuturile maro“ sînt produse de companii cu prestigiu în branşă. E cazul cunoscutei spirtoase Unirea (marcă veche, ante-nouăzecistă), produsă de Murfatlar SA; şi de menţionatul deja Cava d’Oro, aflat în portofoliul Alexandrion. Noul secret al lui Bacchus este faptul că aceste băuturi, situate la raft printre cele mai ieftine, asigură marele volum de vînzări pe care producătorii contează, susţinînd astfel financiar gama băuturilor alese, din vîrful „frecventabil“ al aisberg-ului, cele care – hélas – „se mişcă mai greu la raft“, cum spune jargonul.
Un alt secret, cu aromă de ameninţare, este că intrarea în UE va aduce „la un moment dat“ scoaterea de pe piaţă a acestor băuturi incerte, „maronii“ din punct de vedere tehnologic (şi chiar ontologic). Piaţa românească, aliniindu-se la standardele europene de calitate şi protecţie consumistă, este obligată în timp să se debaraseze de erzaţuri şi surogate sintetice. Celor de la talpa ţării le este menit aşadar să se mulţumească fie cu Napoléon franţuzesc adevărat, fie cu ţuica de la cazanul comunal, controlat de euro-inspectori.
Cum vom rezista? Cum vom putea evita falimentul? se întrebau, de pe la mijlocul deceniului, marii producători. Ca soluţie unică se profila o supercomercializare de „băuturi maro“ şi de vinuri de masă. Şi, drept consecinţă, o importanţă sporită dată publicităţii.
Unirea: reper & epigonism
Cam din acei ani, 2005-2006, datează şi primele spoturi pentru Unirea, devenite între timp repere pentru publicitatea întregii categorii. Tonul popular, chiar grosier, al compoziţiei, umorul de tip bahic, relaxat la nivelul precauţiilor etice (uneori frizînd provocarea şi părînd să caute înadins scandalul), precum şi recursul la vorbe de duh memorabile erau ingrediente folosite şi înainte în producţiile de gen. E cazul unor spoturi precum cel pentru lichiorul „maro“ Crai, în care bărbatul, înscenînd un cutremur, îşi sperie nevasta pînă la a o face să se arunce pe geam (numai ca să nu împartă cu ea sticla)...
Unirea „cupajează“ însă pentru prima dată toate aceste ingrediente într-un serial cu pretenţii cinematografice, încadrabil în curentul (hiper- sau neo-) realist şi pretabil la infinite reflecţii sociale. Seria Unirea preia tradiţia umorului de TVR din anii socialismului şi îl dezvoltă pe coordonate noi, posibile datorită nou-cuceritei libertăţi de expresie şi de gîndire. Personajul Dorel a intrat subit în panoplia personajelor populare, după cum replicile mucalite ale colegilor săi de brigadă au intrat subit în folclor (respectînd principiul întemeietor „de la lume adunate înapoi la lume date“). Caracterul impecabil creionat al personajelor, comportamentul şi relaţia dintre ele îi inspiră periodic pe editorialişti, cărora Dorel, Nea Gogu & Co le servesc ca unelte perfecte de analiză a „situaţiunii“. Şerban Alexandrescu, unul dintre publicitarii noştri de frunte, spunea acum doi ani: „Seria Unirea este singura comedie de succes realizată postrevoluţionar în cinematografia românească. Nu, nu în publicitatea românească, în cinematografia românească. Da, îmi asum deplin ceea ce tocmai am zis.“ Nici urmă de parti-pris aici: contul aparţine unei agenţii concurente!
Unirea a generat epigonism. Cava d’Oro s-a poziţionat ca o Unire pentru ţărani, Iancu, ca o Unire pentru amatorii de acţiune şi, mai nou, Romulus vine ca o reîntruchipare dedicată celor care gustă glumele de limbă. Quiproquo-ul dintre „un Bacardi-Cola“ şi „un pahar di cola“ e destinat să înfrîngă mai vechiul calambur de autobază „Kreskova... Crezi c-o va...?“ al unei vodci „maro“.
Stilul de filmare din seria Unirea, maniera de joc a actorilor, dozarea replicilor memorabile par să se fi transmis, ca într-o adevărată şcoală de gîndire. Pînă şi interpretarea parodică la ţambal a „Horii Unirii“, care subliniază „semnătura“ de final, a fost preluată de alte reclame, la diverse alte categorii, ce-i drept, din zona „low“... Vorbim deja de o subcultură, în cadrul culturii de mase. Faptul că aceste băuturi superpopulare şi-au găsit avatarul perfect în domeniul unui medium al divertismentului sărac şi diluat cum e azi televiziunea, poate pune pe gînduri firile analitice. Alcooluri în sticlă – alcooluri pe sticlă... „Maro“ colo... „maro“ dincolo... „maro“ peste tot...
Va dispărea oare această categorie de produse şi, laolaltă cu ea, şi aceste bijuterii ale „realismului sărac“ din publi-cinematografia românească? Sau contextul actual, de un „maro“ fără speranţă, îi va determina pe strategii euro-politicii să amîne prohibirea băuturilor de pe raftul low-cost – printre puţinele surse de bucurii pentru mase?!
Florin Dumitrescu este publicitar şi scriitor. Cel mai recent volum de poezie se numeşte Încîntece şi a apărut anul acesta la Editura Vinea.
