Proteste de stradă: ghid de supraviețuire
În civilizatele orăşele occidentale au loc uneori proteste violente. Există un anume tipic al acestor manifestări şi o anumită standardizare a răspunsului din partea forţelor de ordine (de exemplu, în cazul manifestaţiilor antiglobaliste cu ocazia summit-urilor la care participă şefii de state). Protestatarii folosesc în general beţele pancartelor, aruncă cu pietre şi merg pînă la a-şi fabrica coctailuri Molotov, cu care eventual incendiază automobile şi baricade. La rîndul lor, poliţiştii recurg la bastoane, la gaze lacrimogene, la tunuri cu apă şi, mai rar, la gloanţe de cauciuc. Jurnaliştii sînt şi ei instruiţi cum să se comporte şi de ce anume să se ferească cînd au de făcut relatări în astfel de împrejurări.
Undeva în proximitatea Londrei, la o bază de antrenament a poliţiei, un instructor care ne iniţia în tainele „tulburărilor urbane“ – ne-a spus – printre altele, că întotdeauna pentru un jurnalist care n-are acreditarea şi protecţia poliţiei, ambele tabere pot fi la fel de periculoase. Nu doar de protestatarii violenţi trebuie să ştie să se ferească, ci şi de poliţie şi alte forţe de ordine, pentru că, în astfel de cazuri, şi unii, şi alţii pot recurge la ilegalităţi şi violenţe – condiţii în care ziariştii devin nişte martori nedoriţi.
Situaţiile cele mai periculoase sînt cînd jurnaliştii, cameramanii sau foto-reporterii sînt prinşi la mijloc, între forţele combatante. Evident, nu orice miting degenerează în violenţe, dar jurnalistul avizat poate să prevadă cumva apariţia acestora. Violenţa – explicau instructorii englezi – este în aproape toate cazurile provocată de nişte indivizi puşi la cale dinainte. Tocmai de aceea, ei pot fi detectaţi din timp. E vorba de grupuri semiorganizate care nu fac corp comun cu restul protestatarilor, indivizi cu preocupări vizibil diferite, formaţiuni compacte de bărbaţi cam de aceeaşi vîrstă, care se disting într-o mulţime diversă. Indivizii par a avea alt scop decît acela de a-şi revendica în mod cinstit drepturile.
Există şi semnale la care jurnalistul trebuie să fie atent, atunci cînd ia interviuri unor protestatari mai rebeli sau unor lideri informali ai grupurilor violente. Dacă cel în cauză, abordat spontan, începe să devină agitat răspunzînd la întrebări cu un limbaj mai agresiv, sau punînd el însuşi întrebări jurnaliştilor, e uneori o chestiune de secunde pînă să treacă la pasul următor, cel al agresiunii fizice. Jurnalistul trebuie să anticipeze momentul şi, cu multă precauţie şi formule politicoase, să se retragă cu spatele, fără însă a-l slăbi din ochi pe interlocutor.
Cînd discută cu poliţia, ziariştii trebuie să caute un şef. În cultura anglo-saxonă, într-un dispozitiv mobilizat să asigure ordinea există întotdeauna un al treilea ofiţer în ierarhie (bronze), care este responsabil şi de relaţia cu presa. Cine ştie să-l caute va obţine maximum de informaţii cu minimum de efort. Dacă-i abordezi pe subalterni, pe poliţiştii obişnuiţi, din formaţie, rişti să fii refuzat sau chiar bruscat.
Instructorul britanic mi-a spus că aproape nici una dintre regulile enunţate nu mai este valabilă în situaţii precum cele de la noi din ’90, cînd minerii veneau la Bucureşti cu topoare, lanţuri şi tîrnăcoape. Pentru a face faţă cu profesionalism în astfel de cazuri – zicea el – jurnaliştii trebuie să fie antrenaţi nu doar pentru condiţiile unor simple tulburări urbane, ci şi pentru situaţii de război.
