Mic îndreptar pentru o revoluție reușită

Ana BULAI
Publicat în Dilema Veche nr. 356 din 9 - 15 decembrie 2010
Mic îndreptar pentru o revoluție reușită jpeg

Stimată Doamnă, Domnule,
Ce-ar fi dacă ne-am propune împreună să realizăm mîine, aşa, ca pretext pentru cercetare, o mică, sau mai mare mişcare socială, care să îşi şi atingă obiectivul propus? Să fie greu? Să fie simplu? Haideţi să analizăm împreună! 

Cine? 

Mai întîi avem nevoie de o mulţime, respectiv mai mulţi oameni strînşi la un loc, care să identifice un obiectiv comun, pe baza căruia – sau independent de acesta – să îşi definească trăsături comune. O mulţime consistentă poate forma, spre exemplu, acele categorii care au deja o cultură ce presupune spiritul de corp: muncitorii, mai ales cei din domenii cu grad mare de risc, studenţii, uneori agricultorii sau pensionarii. O pot forma, de asemenea, funcţionarii din diverse domenii, profesorii, medicii sau alte categorii, însă, cu cît ne îndepărtăm de aşa-zisul core target de stînga, respectiv muncitorii din industrie, spiritul de corp scade, iar probabilitatea de a forma, din aceste categorii, o mulţime „de calitate“ scade odată cu el. 

Dacă ne uităm în bucătăria noastră naţională, la 20 de ani după căderea comunismului, vedem că, mai pentru toate categoriile înainte menţionate, spiritul de corp s-a diluat considerabil, în unele cazuri dispărînd cu totul, în favoarea unui individualism acut, poate chiar exagerat. Trăim într-o cultură a diferenţei, în care, în afara unor lideri de sindicat şcoliţi temeinic în cursuri de comunicare publică, rareori auzim pe cineva vorbind spontan în numele categoriei din care face parte. Acestui individualism nou, valorizat după Revoluţie ca fiind acel ceva ce ne-ar diferenţia de comunism şi ne-ar transforma peste noapte în antreprenori, i se adaugă individualismul vechi, propriu culturii de supravieţuire ce caracterizează cultural o parte semnificativă din populaţie. 

Supravieţuirea presupune strategii individuale, de cele mai multe ori ascunse de ceilalţi, tocmai pentru că le sînt potrivnice sau doar pentru că resursele sînt mult prea limitate. 

Aşadar avem o problemă destul de serioasă: chiar dacă vom face eforturi de a aduce oamenii împreună, în lipsa spiritului de corp nu vom avea contagiune, deci nu vom reuşi să generăm vreun fel de acţiuni şi să ajungem la un rezultat. Vi se pare cunoscut? 

Să mergem totuşi mai departe. 

De ce? 

În al doilea rînd, pentru micul nostru proiect de revoluţie avem nevoie de un duşman comun, care să genereze conştiinţa asupririi. Acest tip de conştiinţă socială împreună cu spiritul de corp creează solidaritatea. Conştiinţa asupririi nu se creează însă de pe o zi pe alta, ci în ani şi, mai ales, prin instrumente care, programatic, îşi propun acest lucru. Pînă spre sfîrşitul anilor ’90, comunismul a reprezentat un astfel de duşman. Un duşman recunoscut, cu eroi şi victime, cu un spaţiu de rezonanţă larg, cu simboluri, cu folclor propriu. Un duşman tipic. Un duşman construit în zeci de ani de propagandă pro şi contra. Pericolul recunoscut este unul dintre lianţii principali ai solidarităţii. Studiile sociologice, dar şi istoria nu foarte îndepărtată au arătat că oamenii pot fi asupriţi secole, generaţii la rînd, fără ca acest lucru să provoace nevoia de schimbare, ci dimpotrivă, reuşind să legitimeze o stare de a fi, o normativitate a asupririi. Boierul avea drept de asuprire a iobagului, stăpînul de sclavi – drept de proprietate asupra sclavilor lui. Cu aproape un secol în urmă, marxismul s-a fundamentat pe relaţia de asuprire dintre proprietarii mijloacelor de producţie şi angajaţi, observată în capitalismul în ascensiune al statelor occidentale. În orice societate sînt diferenţe de persuasiune şi de putere ce generează frustrări şi duc la acumulare de tensiuni. Socialismul le-a avut pe-ale lui. Capitalismul încearcă prin armate de specialişti în PR să şi le atenueze. 

Un duşman „util“ are caracteristicile duşmanului legendar: trăieşte mult, de obicei decenii, depăşeşte natura individuală, generează victime şi reprezentanţi de succes, dar, mai ales, promovează valori împotriva cărora, la un moment dat, poate deveni legitim să lupţi. Un guvern, un grup de interese, un om într-o funcţie oarecare sînt, de obicei, duşmani puţin credibili, structuri efemere, care nu necesită în mod imperativ o solidaritate socială de amploare, pentru a lupta împotriva lor. Aceşti „duşmani cotidieni“, indiferent de guvernare, indiferent de situaţia economică, nu au timp să acumuleze afecte negative semnificative la nivel social, nici să facă victime cu efect emoţional puternic.  

În momente de criză, identificarea duşmanului comun pare facilă, dar se dovedeşte, în fapt, a nu fi deloc aşa. Prin alte părţi, unii aduc în discuţie capitalismul actual, alţii – globalizarea sau tehnologizarea în exces. La noi temele acestea sînt încă departe de a se fi născut. 

Noi, după ce am „ucis“ socialismul în multiple feluri, am rămas la naivul consens că ne-ar fi bine. Fascinaţia democraţiei a făcut ca, în spaţiul public, să fie trecute cu vederea vicii de tot felul, ignoranţa, incompetenţa în gestionarea treburilor ţării, în comunicarea cu cetăţenii, în managementul resurselor. 20 de ani am tot fost o „democraţie tînără“, de fapt infantilă şi uşor retardă, care, prin neştiinţă şi nepăsare, a ajuns să impună la nivel social comportamente anomice, individualiste, deseori pre-moderne.  

Aşadar, Stimată Doamnă, Domnule, împotriva a ce să ne solidarizăm? Înainte de a răspunde, eventual „împotriva minciunii, a prostiei, a falsităţii, a hoţiei“, vă reamintesc că am început micul meu îndreptar prin a afirma că, pentru a genera solidaritate, trebuie să fim şi suficient de mulţi. 

Pentru ce? 

Dar poate cel mai important dintre toate, pentru o schimbare reuşită avem nevoie de încrederea că vom reuşi, de idealuri împărtăşite, de valori comune. Avem nevoie de lideri şi eroi, de elite care să reflecte, să sublinieze şi să potenţeze capitalul social de speranţă, să propună un model al viitorului, să traducă valorile promovate în norme şi practici credibile şi realiste, să reafirme permanent, legitimînd astfel lupta împotriva duşmanului. Liderii, elitele, eroii sînt personajele fundamentale ale oricărei acţiuni sociale de succes. Fără aceştia, mulţimile, chiar dacă beneficiază de liantul spiritului de corp, rămîn doar o masă amorfă, non-acţională. 

Oamenii aceştia speciali sînt cel mai greu de găsit. Pentru că „naşterea“ lor nu poate fi decît naturală. După Revoluţie, rînd pe rînd, cu fiecare ciclu electoral, dar nu numai, am pierdut din punct de vedere public cîte o parte dintre personalităţile care, în anii ’90, puteau să coaguleze idealuri, încredere, reuşeau să reprezinte ceva. Unii au ieşit în mod natural de pe scena civică. Alţii au dezamăgit iremediabil prin opţiunile pe care le-au avut, prin incapacitatea de a pune în practică ideile pe care le promovau, sau de a urmări aceste idei pînă la capăt. Să ne amintim de Convenţie. Să ne amintim de Alianţa „DA“. Să ne amintim de Iniţiativa pentru „un Parlament curat“. O parte din aceşti lideri de opinie şi-au pierdut legitimitatea din cauza unor decizii personale incoerente în raport cu valorile pe care le reprezentau. Cîţiva s-au pierdut pur şi simplu, nereuşind să mai creeze punţi de comunicare într-o societate anomică şi individualizată. Vocile lor se înscriu acum nediferenţiat în corul celor care doar clamează.  

Eşecul acţional al elitei – în special al celei anticomuniste – reprezentată de Convenţia Democrată, a lăsat în urmă un vid de legitimitate a reprezentării, de încredere socială, de speranţă şi un apetit crescut pentru detractare, pentru scepticism şi pentru chestiuni imediate. Nu ne-am mai revenit de atunci. Nici ca teme propuse (pentru că anticomunismul s-a perimat de mult), nici ca oameni şi nici ca modele de a acţiona. Iar pepiniera socială de elite pare că s-a privatizat şi lucrează deocamdată pentru export. 

Cum? 

Un alt element necesar este un model acţional al revoluţiei, al legitimării acestui gen de acţiune publică. După ’89 am trăit cu toţii într-o adevărată religie a schimbării. La nivelul tuturor instituţiilor, fobia trecutului a determinat un avînt extraordinar de a schimba, nu rareori fără discernămînt, fără a avea certitudinea valorii a ceea ce punem în loc. Entuziasmul schimbării a fost preluat şi de clasa politică. Şi chiar aplicat. Excesiv, obsesiv, paradoxal. În timp, după prea multele încercări dezamăgitoare, tema schimbării s-a erodat, chiar şi la nivel de slogan, lăsîndu-ne fără modele acţionale.  

Privim cum sindicatele preiau acum, palid, modelul luptei de stradă din anii ’90. Atunci el avea legitimitate. O legitimitate cel puţin europeană. De atunci însă, a fost dezavuat. Prea multele campanii electorale au contribuit din plin la aceasta. Momentan nu avem încă, naţional sau european, un model al acţiunii maselor care să fi reuşit a se impune. Sînt tot felul de încercări. La noi, cei mai mulţi dintre oamenii care au ieşit în ultimele luni în stradă ştiau, încă dinainte de a pleca de acasă, că nu vor obţine nimic. 

Cînd? 

Sigur, în final, avem nevoie de un moment emoţional declanşator, un moment al permisivităţii schimbării. Deocamdată, faptul că „ingredientele“ de mai sus nu ne sînt suficiente sau sînt din „înlocuitori“ ori ne lipsesc cu desăvîrşire arată că acest moment nu a venit. Disponibilitatea românilor de a fi solidari a existat în permanenţă. La acest capitol, nu cred că sîntem taraţi cu nimic. Avem în noi resursele necesare de a ne coaliza. Ne lipsesc forţa, instituţiile civice şi mecanismele sociale de a coagula aceste resurse de solidaritate.  

Stimată Doamnă, Domnule,
Cred totuşi că putem face împreună o revoluţie reuşită. Dacă lucrăm cîţiva ani, putem reuşi, pe la jumătatea acestui deceniu, să punem la cale o schimbare care să ne aşeze pe făgaşul normal al unei societăţi ce vrea să se dezvolte ca întreg. Asta dacă alţii – în altă parte, cu alte mijloace, mai tehnologizate, cu oameni special antrenaţi – nu hotărăsc să-şi facă şi ei revoluţia lor. Ori poate chiar să o sprijine sau să o urgenteze pe a noastră. Au mai fost cazuri! Cine ştie...

Ana Bulai este sociolog. A absolvit un masterat în Filozofie în cadrul Universităţii Bucureşti, este doctorandă în Ştiinţe Politice la SNSPA, cercetătoare în ştiinţe sociale şi autoare a mai multor studii şi lucrări în domeniul social.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.