Stimată Doamnă, Domnule,
Ce-ar fi dacă ne-am propune împreună să realizăm mîine, aşa, ca pretext pentru cercetare, o mică, sau mai mare mişcare socială, care să îşi şi atingă obiectivul propus? Să fie greu? Să fie simplu? Haideţi să analizăm împreună! 

Cine? 

Mai întîi avem nevoie de o mulţime, respectiv mai mulţi oameni strînşi la un loc, care să identifice un obiectiv comun, pe baza căruia – sau independent de acesta – să îşi definească trăsături comune. O mulţime consistentă poate forma, spre exemplu, acele categorii care au deja o cultură ce presupune spiritul de corp: muncitorii, mai ales cei din domenii cu grad mare de risc, studenţii, uneori agricultorii sau pensionarii. O pot forma, de asemenea, funcţionarii din diverse domenii, profesorii, medicii sau alte categorii, însă, cu cît ne îndepărtăm de aşa-zisul core target de stînga, respectiv muncitorii din industrie, spiritul de corp scade, iar probabilitatea de a forma, din aceste categorii, o mulţime „de calitate“ scade odată cu el. 

Dacă ne uităm în bucătăria noastră naţională, la 20 de ani după căderea comunismului, vedem că, mai pentru toate categoriile înainte menţionate, spiritul de corp s-a diluat considerabil, în unele cazuri dispărînd cu totul, în favoarea unui individualism acut, poate chiar exagerat. Trăim într-o cultură a diferenţei, în care, în afara unor lideri de sindicat şcoliţi temeinic în cursuri de comunicare publică, rareori auzim pe cineva vorbind spontan în numele categoriei din care face parte. Acestui individualism nou, valorizat după Revoluţie ca fiind acel ceva ce ne-ar diferenţia de comunism şi ne-ar transforma peste noapte în antreprenori, i se adaugă individualismul vechi, propriu culturii de supravieţuire ce caracterizează cultural o parte semnificativă din populaţie. 

Supravieţuirea presupune strategii individuale, de cele mai multe ori ascunse de ceilalţi, tocmai pentru că le sînt potrivnice sau doar pentru că resursele sînt mult prea limitate. 

Aşadar avem o problemă destul de serioasă: chiar dacă vom face eforturi de a aduce oamenii împreună, în lipsa spiritului de corp nu vom avea contagiune, deci nu vom reuşi să generăm vreun fel de acţiuni şi să ajungem la un rezultat. Vi se pare cunoscut? 

Să mergem totuşi mai departe. 

De ce? 

În al doilea rînd, pentru micul nostru proiect de revoluţie avem nevoie de un duşman comun, care să genereze conştiinţa asupririi. Acest tip de conştiinţă socială împreună cu spiritul de corp creează solidaritatea. Conştiinţa asupririi nu se creează însă de pe o zi pe alta, ci în ani şi, mai ales, prin instrumente care, programatic, îşi propun acest lucru. Pînă spre sfîrşitul anilor ’90, comunismul a reprezentat un astfel de duşman. Un duşman recunoscut, cu eroi şi victime, cu un spaţiu de rezonanţă larg, cu simboluri, cu folclor propriu. Un duşman tipic. Un duşman construit în zeci de ani de propagandă pro şi contra. Pericolul recunoscut este unul dintre lianţii principali ai solidarităţii. Studiile sociologice, dar şi istoria nu foarte îndepărtată au arătat că oamenii pot fi asupriţi secole, generaţii la rînd, fără ca acest lucru să provoace nevoia de schimbare, ci dimpotrivă, reuşind să legitimeze o stare de a fi, o normativitate a asupririi. Boierul avea drept de asuprire a iobagului, stăpînul de sclavi – drept de proprietate asupra sclavilor lui. Cu aproape un secol în urmă, marxismul s-a fundamentat pe relaţia de asuprire dintre proprietarii mijloacelor de producţie şi angajaţi, observată în capitalismul în ascensiune al statelor occidentale. În orice societate sînt diferenţe de persuasiune şi de putere ce generează frustrări şi duc la acumulare de tensiuni. Socialismul le-a avut pe-ale lui. Capitalismul încearcă prin armate de specialişti în PR să şi le atenueze. 

Un duşman „util“ are caracteristicile duşmanului legendar: trăieşte mult, de obicei decenii, depăşeşte natura individuală, generează victime şi reprezentanţi de succes, dar, mai ales, promovează valori împotriva cărora, la un moment dat, poate deveni legitim să lupţi. Un guvern, un grup de interese, un om într-o funcţie oarecare sînt, de obicei, duşmani puţin credibili, structuri efemere, care nu necesită în mod imperativ o solidaritate socială de amploare, pentru a lupta împotriva lor. Aceşti „duşmani cotidieni“, indiferent de guvernare, indiferent de situaţia economică, nu au timp să acumuleze afecte negative semnificative la nivel social, nici să facă victime cu efect emoţional puternic.  

În momente de criză, identificarea duşmanului comun pare facilă, dar se dovedeşte, în fapt, a nu fi deloc aşa. Prin alte părţi, unii aduc în discuţie capitalismul actual, alţii – globalizarea sau tehnologizarea în exces. La noi temele acestea sînt încă departe de a se fi născut. 

Noi, după ce am „ucis“ socialismul în multiple feluri, am rămas la naivul consens că ne-ar fi bine. Fascinaţia democraţiei a făcut ca, în spaţiul public, să fie trecute cu vederea vicii de tot felul, ignoranţa, incompetenţa în gestionarea treburilor ţării, în comunicarea cu cetăţenii, în managementul resurselor. 20 de ani am tot fost o „democraţie tînără“, de fapt infantilă şi uşor retardă, care, prin neştiinţă şi nepăsare, a ajuns să impună la nivel social comportamente anomice, individualiste, deseori pre-moderne.  

Aşadar, Stimată Doamnă, Domnule, împotriva a ce să ne solidarizăm? Înainte de a răspunde, eventual „împotriva minciunii, a prostiei, a falsităţii, a hoţiei“, vă reamintesc că am început micul meu îndreptar prin a afirma că, pentru a genera solidaritate, trebuie să fim şi suficient de mulţi. 

Pentru ce? 

Dar poate cel mai important dintre toate, pentru o schimbare reuşită avem nevoie de încrederea că vom reuşi, de idealuri împărtăşite, de valori comune. Avem nevoie de lideri şi eroi, de elite care să reflecte, să sublinieze şi să potenţeze capitalul social de speranţă, să propună un model al viitorului, să traducă valorile promovate în norme şi practici credibile şi realiste, să reafirme permanent, legitimînd astfel lupta împotriva duşmanului. Liderii, elitele, eroii sînt personajele fundamentale ale oricărei acţiuni sociale de succes. Fără aceştia, mulţimile, chiar dacă beneficiază de liantul spiritului de corp, rămîn doar o masă amorfă, non-acţională. 

Oamenii aceştia speciali sînt cel mai greu de găsit. Pentru că „naşterea“ lor nu poate fi decît naturală. După Revoluţie, rînd pe rînd, cu fiecare ciclu electoral, dar nu numai, am pierdut din punct de vedere public cîte o parte dintre personalităţile care, în anii ’90, puteau să coaguleze idealuri, încredere, reuşeau să reprezinte ceva. Unii au ieşit în mod natural de pe scena civică. Alţii au dezamăgit iremediabil prin opţiunile pe care le-au avut, prin incapacitatea de a pune în practică ideile pe care le promovau, sau de a urmări aceste idei pînă la capăt. Să ne amintim de Convenţie. Să ne amintim de Alianţa „DA“. Să ne amintim de Iniţiativa pentru „un Parlament curat“. O parte din aceşti lideri de opinie şi-au pierdut legitimitatea din cauza unor decizii personale incoerente în raport cu valorile pe care le reprezentau. Cîţiva s-au pierdut pur şi simplu, nereuşind să mai creeze punţi de comunicare într-o societate anomică şi individualizată. Vocile lor se înscriu acum nediferenţiat în corul celor care doar clamează.  

Eşecul acţional al elitei – în special al celei anticomuniste – reprezentată de Convenţia Democrată, a lăsat în urmă un vid de legitimitate a reprezentării, de încredere socială, de speranţă şi un apetit crescut pentru detractare, pentru scepticism şi pentru chestiuni imediate. Nu ne-am mai revenit de atunci. Nici ca teme propuse (pentru că anticomunismul s-a perimat de mult), nici ca oameni şi nici ca modele de a acţiona. Iar pepiniera socială de elite pare că s-a privatizat şi lucrează deocamdată pentru export. 

Cum? 

Un alt element necesar este un model acţional al revoluţiei, al legitimării acestui gen de acţiune publică. După ’89 am trăit cu toţii într-o adevărată religie a schimbării. La nivelul tuturor instituţiilor, fobia trecutului a determinat un avînt extraordinar de a schimba, nu rareori fără discernămînt, fără a avea certitudinea valorii a ceea ce punem în loc. Entuziasmul schimbării a fost preluat şi de clasa politică. Şi chiar aplicat. Excesiv, obsesiv, paradoxal. În timp, după prea multele încercări dezamăgitoare, tema schimbării s-a erodat, chiar şi la nivel de slogan, lăsîndu-ne fără modele acţionale.  

Privim cum sindicatele preiau acum, palid, modelul luptei de stradă din anii ’90. Atunci el avea legitimitate. O legitimitate cel puţin europeană. De atunci însă, a fost dezavuat. Prea multele campanii electorale au contribuit din plin la aceasta. Momentan nu avem încă, naţional sau european, un model al acţiunii maselor care să fi reuşit a se impune. Sînt tot felul de încercări. La noi, cei mai mulţi dintre oamenii care au ieşit în ultimele luni în stradă ştiau, încă dinainte de a pleca de acasă, că nu vor obţine nimic. 

Cînd? 

Sigur, în final, avem nevoie de un moment emoţional declanşator, un moment al permisivităţii schimbării. Deocamdată, faptul că „ingredientele“ de mai sus nu ne sînt suficiente sau sînt din „înlocuitori“ ori ne lipsesc cu desăvîrşire arată că acest moment nu a venit. Disponibilitatea românilor de a fi solidari a existat în permanenţă. La acest capitol, nu cred că sîntem taraţi cu nimic. Avem în noi resursele necesare de a ne coaliza. Ne lipsesc forţa, instituţiile civice şi mecanismele sociale de a coagula aceste resurse de solidaritate.  

Stimată Doamnă, Domnule,
Cred totuşi că putem face împreună o revoluţie reuşită. Dacă lucrăm cîţiva ani, putem reuşi, pe la jumătatea acestui deceniu, să punem la cale o schimbare care să ne aşeze pe făgaşul normal al unei societăţi ce vrea să se dezvolte ca întreg. Asta dacă alţii – în altă parte, cu alte mijloace, mai tehnologizate, cu oameni special antrenaţi – nu hotărăsc să-şi facă şi ei revoluţia lor. Ori poate chiar să o sprijine sau să o urgenteze pe a noastră. Au mai fost cazuri! Cine ştie...

Ana Bulai este sociolog. A absolvit un masterat în Filozofie în cadrul Universităţii Bucureşti, este doctorandă în Ştiinţe Politice la SNSPA, cercetătoare în ştiinţe sociale şi autoare a mai multor studii şi lucrări în domeniul social.