E 898989...
„Te-ai uitat la miting?“; „Nu, dragă mamă, am avut atîtea de făcut...“; „Păcat, mamă, ne-a dat şi la televizor...!“; „Şi... aţi obţinut ceva?“; „Nu, mamă, nimic, dar ne-a dat la televizor.“ După 40 de ani de profesorat, mama mea, care toată viaţa s-a evaluat doar prin elevii care reuşeau la facultate, mai ales la medicină, devenise dintr-odată dornică să fie vedetă. Chiar şi cu un eşec. După ore de stat inutil în frig, după o pensie umilitoare, era totuşi bucuroasă că, pentru cîteva secunde, ea, împreună cu cîteva colege de suferinţă umpluseră ecranul unui post TV oarecare. Iar eu, infamă, ratasem solidaritatea prin rating.
Eşti la televizor, deci eşti bun, ai valoare
Se apropie sărbătorile de iarnă. În cîteva zile, fiecare dintre noi va fi preocupat de-a negocia optim între resursele din buzunar şi aşteptările unui copil, frate, iubit sau părinte. Gînduri, dorinţe, speranţe secrete vor fi cuantificate în bani, comparate între ele, încărcate cu emoţia dăruirii. Dar noi, noi toţi împreună, ce ne dorim? Ce ne-ar putea mulţumi cît de cît pe majoritatea şi pe fiecare în parte? Mama are dreptate: să apărem la televizor. Nu degeaba avem cel mai mare număr de televiziuni din toată Europa, nu degeaba o mare parte din adolescenţi consideră că televiziunea e principala rampă de lansare într-o carieră de succes, nu degeaba se bat politicienii să ocupe cît mai mult spaţiu de emisie, iar personaje de tot felul încearcă să facă cele mai stupide gesturi, doar-doar ajung pe undeva pe la ştiri. Că micul ecran este prea adesea plin de incompetenţă şi ridicol, de frust şi grobian, de violenţă şi carnalitate... Ce contează?! Vorba aceea: „Mulţi văd, puţini pricep!!“. Da, din păcate tot mai puţini!
Fascinant acest instrument al comunicării publice de masă: televiziunea! Este fascinant prin impactul pe care îl are, datorită forţei persuasive a imaginii, prin conţinutul frugal, ce nu dă timp pentru reflexivitate, prin capacitatea de a impune în spaţiu public oameni, fapte, modele. Din punctul meu de vedere, televiziunea este „cel mai de masă“ mijloc de comunicare. Nu cere efort, nu cere competenţă, nu cere discernămînt. Nu are alte pretenţii decît de a te face să rămîi în faţa ecranului şi să sporeşti cuminte audienţa.
În bulversarea valorică a ultimelor două decenii, televiziunea s-a transformat considerabil. A devenit, pentru prea mulţi, de la un simplu instrument, faţă de care, la începutul anilor ’90 existau şi ceva reacţii negative, un scop în sine, o rampă de lansare în spaţiul public, ce la noi echivalează lesne cu competenţa. Eşti la televizor, deci eşti bun, ai valoare. Valoarea ta... Sigur că, în spatele platourilor de filmare se află minţi, oameni care pot avea mobilarea intelectuală şi discernămîntul unei selecţii inteligente, care să urmărească şi altceva decît adunarea gregară a punctelor de rating. Dar de ce? De ce – mă întreba deunăzi unul din producătorii de televiziune – să mă chinui să fac ceva inteligent? Oricît de bun ar fi acel ceva, ar avea indiscutabil mai puţin public decît o tînără apetisantă unduindu-se lasciv cînd prezintă vremea, sau nişte rufe murdare, din te miri ce familie, spălate cu voluptate în public, ori vreo serie de înjurături împărtăşite publicului de cîţiva politicieni nereuşind să decidă care dintre ei este mai corupt? Corect, nu-i aşa?
De ce ar fi un producător mai responsabil pentru binele acestei societăţi, decît noi, toţi ceilalţi? De ce şi-ar sacrifica el comoditatea dată de schemele bazale ale captării atenţiei publice? Pentru că – sînt convinsă că ştiţi – în spatele valurilor de sex, violenţă şi mediocritate există o teorie. De fapt, mai multe – care au în vedere accesarea acelor mecanisme etologice care îl detemină pe homo sapiens să fie atent şi să aibă afecte. O atenţie primară, ca şi afectele, de altfel. Aceste scheme funcţionează la noi, funcţionează oriunde, tocmai pentru că nu au nevoie de conţinut, ci doar de formă, doar de imagine. O femeie cu sînii mari şi „apetisanţi“, cu mijloc subţire şi coapse dezgolite va atrage atenţia. Şi poate trezi şi afecte, mai mult sau mai puţin elaborate şi civilizate, în funcţie de privitor. Etologia – cu aerul ei pervers – ne spune că nu poţi rămîne indiferent în faţa acestei imagini, nici dacă eşti bărbat, nici dacă eşti femeie. Or, în atari condiţii, de ce ar mai trebui tînăra mai sus descrisă să înveţe să vorbească frumos, să aibă ceva inteligent de spus? Cui i-ar folosi? Să fim sinceri, ar intra în contradicţie cu ansamblul vizual pe care l-am conturat anterior, iar afectele acelea, cît sînt ele, ar dispărea într-o clipă.
Trucul cosmeticii
Nu. Este cert: siliconul pentru mărit sînii este soluţia! Şi botoxul pentru buze! Puţină beladonă în ochi, ruj fucsia şi unghii false a căror lungime trebuie să fie invers proporţională cu cea a fustei. Imaginea este completă, coerentă şi de impact. Trebuie să recunoaştem că n-ar cadra cu numărul de cărţi citite, de piese de teatru vizionate sau de poezii învăţate pe de rost! Toate aceste trucuri cosmetice – cu o istorie cît cea a umanităţii, de altfel – nu mai ascund, nu mai au semnificaţie ritualică, ci doar captează atenţia. Ca şi televiziunea: devin scop în sine. Şi sînt chiar validate. O mulţime de vedete declară la noi, dar şi aiurea, că au dobîndit mai multe roluri, mai multe avantaje sociale, mai mulţi bani, de cînd s-au siliconat, pe aici-pe colo, prin părţile esenţiale.
Ca şi tinere domnişoare, bărbaţii, de cele mai multe ori nu la fel de tineri, au nevoie, la rîndu-le, de silicoanele lor, dar nu pentru a-şi potenţa neapărat sexualitatea, ci celălalt captator primar al atenţiei: forţa, puterea. În cazul bărbaţilor, cultural, dar şi biologic, sexualitatea şi puterea sînt corelate, iar siliconul se traduce într-o maşină „tare“, într-un lanţ de aur „lung şi gros“, asortat cu un ghiul pe măsură, într-o vilă „mare“, a cărei estetică nu contează, şi, sigur, pentru a da consistenţă, una, sau mai multe femei apetisante ce rareori reuşesc să articuleze ceva coerent. Pentru o parte din aceştia se adaugă funcţia. Musai cu „greutate“ şi cîteva cuvinte în limba engleză, pentru a crea şi aerul cosmopolit. Pentru ce s-ar ruşina domnul V. aflat în fruntea unei filiale importante de partid că este îngrozitor de agramat? L-a împiedicat lucrul acesta să ajungă şef de filială? Sau pe domnul B., l-a împiedicat ceasul cu diamante de la mînă să promoveze cu patos politicile de austeritate? Dimpotrivă! Iar pe tînărul P., maşina scumpă şi averea tatălui erau cît pe ce să-l facă deputat. În societatea noastră, ca în toate celelalte societăţi în care capitalismul a devenit a doua religie, banul – în diversele lui forme – exprimă puterea, iar pentru bărbaţi, siliconul cel mai eficient este acel obiect care, simplu, fără echivoc face trimitere direct la bani.
...rămîn din ce în ce mai puţine stele
Privesc în jur. Simt, ca şi o mare parte dintre Dumneavoastră, un fel de dezamăgire. A fost cîndva altfel? Greu de spus! Fiecare perioadă socială a avut efemeridele ei. Oameni a căror existenţă a părut, pentru cîteva zile, săptămîni sau ani a fi determinantă pentru mersul lucrurilor. Femeile şi bărbaţii au folosit încă din Antichitate trucuri şi vopseluri pentru a-şi construi o imagine. Sexul şi forţa au vîndut bine de la începuturile comerţului. Sigur că, în ultimul secol, televiziunea a făcut ca numărul acestor efemeride să crească exponenţial. Ceea ce mă dezamăgeşte este că au rămas şi rămîn din ce în ce mai puţine stele. Tot mai rare sînt, pe cerul fiinţei noastre sociale, corpurile acelea mici, puţin spectaculoase, care au în ele însele forţa de a străluci, care creează în jurul lor lumi şi care, prin capacitatea lor de a rămîne pe firmament, reuşesc, peste timp, să îi ghideze şi pe alţii. Sigur, sîntem într-o lume în formare, o lume în care schimbarea, imaginea, forma primează într-un index instrumentar. Orice „ism“, orice ideologie, pînă la urmă, se impune mai întîi prin forme care, în timp, reuşesc să creeze şi valorile care să le susţină. Ce ar putea crea această apetenţă pentru silicoanele de tot felul? Să fie el capitalism? Modernism? Postmodernism? Nu aş putea spune. Din păcate însă, mai întrevăd şi alte variante: sexism, primitivism, grobianism, extremism.
Lumea de silicon
Trăim într-o lume a aditivilor, într-o lume în care firescul, naturalul, obişnuitul nu ne mai mulţumesc. Sînt aditivi pentru gust, pentru miros, pentru culoare, pentru o mai mare rezistenţă la mediu, pentru formă, pentru simţuri, pentru imagine. E-uri al căror conţinut ne interesează mai puţin. Important este efectul lor imediat, beneficiul lor garantat şi uşurinţa utilizării. Vă imaginaţi cum ar fi un aditiv pentru minte? Sînt sigură că cineva se gîndeşte deja la el, iar televiziunea ar putea avea un rol.
Ce facem totuşi, noi care credem, poate retrograzi, în seducţia naturalului şi firescului, în puterea bunului-simţ, în misiunea pe care educaţia şi cultura o pot avea în modelarea spiritelor şi a conştiinţelor? Ştiu, e dificil să pledezi în vremurile siliconului pentru cultură şi educaţie. Ele nu se văd de către toată lumea cu ochiul liber, au nevoie de timp şi efort, nu au nici măcar rezultate imediate şi garantate, dar, mai ales, nu duc decît rareori la putere şi bani. Îmi spun măcar că, în cazul culturii şi al educaţiei, nu există pericolul „ca în exces să dăuneze grav sănătăţii“ şi nici cel al „timpului de valabilitate limitat“. Dar prin aceste proteste împotriva religiei consumului şi vizualului, nu fac altceva decît să mă îndepărtez tot mai mult de regulile economiei de piaţă.
Să fie oare această lume aditivată cea pe care au visat-o învăţaţii care au pus bazele modernităţii?
Ana Bulai este sociolog.
