Blugii de la Vincenţiu
Sîntem în luna decembrie. Sezonul de vînătoare este în toi în magazinele de pe tot cuprinsul Americii. La televizor, reclamele la bunuri de consum îşi intensifică bombardamentele. Credit card-urile lăsate să “răsufle” peste vara (cine şi-a permis) alunecă din portofele asemenea revolverelor în tecile asasinilor profesionişti. Stau gata să tragă cu dolari (plus dobînzi) în tot ce mişcă pe rafturile proaspăt împodobite cu semne de ofertă: 25% OFF, 45% OFF sau chiar 75% OFF. Of, of, ce de răbdare îţi trebuie să aştepţi clipa potrivită: clipa cînd jucăriile, sau pantofii, sau bluzele acelea superbe scad la preţul ideal. Atunci mîini agile apucă, trag de pe raft sau de pe umeraş şi trîntesc pe tejgheaua unde maşinile de încasat ciripesc neîntrerupt. Doua mişcări din mîinile dibace ale vînzătoarei şi lucrul mult-dorit este împachetat şi băgat într-o pungă mai mare sau mai mică, cu firma magazinului: Kohl’s, J.C. Penney, Macy’s, T.J.Maxx, Eddie Bauer şi multe multe altele. Toate aceste denumiri saltă vesele pe sacoşe şi pungi mari de hîrtie cărate de oameni grabiţi care roiesc prin mall-uri. Vesele? Poate, nu chiar aşa de vesele. Lumea este la vînătoare de oferte şi în aer se simte un fel de încrîncenare. Chiar teama: fie că nu vei mai găsi, fie că nu vei găsi la preţul pe care l-ai văzut ieri pentru că, trebuie adăugat, unele oferte sînt la fel de efemere ca un balon de săpun: doar o zi (sau doar cîteva ore). Dar mai sînt şi alte opţiuni.
Anul trecut din cauza crizei au fost la mare căutare pe tot cuprinsul Americii magazinele “de mîna a doua” aşa-numitele “thrift stores”. Un simbol al filantropiei, fiind întotdeauna în proprietatea unor asociaţii de binefacere sau a unor biserici, aceste magazine sînt totuşi o afacere pentru cei care le iau cum s-ar spune, în arendă. Înăuntru sînt etalate haine purtate, bibelouri uzate, obiecte de uz casnic folosite, mobilier, cărţi şi jucării. Toate intrate de-a valma pe uşa din spate a magazinului (aproape mereu o clădire decrepită) aduse zilnic de fel de fel de persoane. Cei ce le aduc nu vor nimic în schimb, doar se bucură că scapă de ele sau că fac un bine cuiva. Primesc totuşi o chitanţă şi pe baza ei pot să-şi reducă ninţel impozitul. Cineva ia lucrurile în primire, le scutură, le pune pe raft sau pe umeraş şi le lipeşte o bulină cu preţul scris cu pixul. Aceasta este marea atracţie pentru că preţurile sînt chiar din altă lume. Ele s-au despărţit de trepidaţia magazinelor de lux, de aceea a magazinelor de bun-gust, de aceea a magazinelor de ofertă, de aceea a magazinelor de provincie, au trecut “Styx-ul” care desparte tărîmul valorii de cel al chilipirului şi au aterizat aici, în raiul mirositor de mucegai american (miroase a căţel ud şi a deodorizant vechi de maşină cu puţin iz de tutun).
Cei care cumpără aici sînt de mai multe feluri: cîţiva sînt convinşi că găsind un coş de rufe din plastic în acest magazin şi cumpărîndu-l ajută mediul înconjurător; alţii sînt mari amatori de “vintage” - moda anilor trecuţi sau se mulţumesc cu lucruri vechi dar mai trainice decît cele noi (în ultima vreme ăsta-i un motiv serios); însă majoritatea cumpărătorilor de “thrift” (frugal n.a.) vin aici pentru că din veniturile lor nu mai rămîne pentru îmbrăcăminte decît un pumn de mărunţiş.
În oraşul nostru sînt destule asemenea magazine. Unul din ele continuă de 23 de ani sub auspiciile Societăţii St.Vincent DePaul. Am o amintire simpatică legată de acest loc. Am intrat prima dată prin uşa îngustă la nici două luni de la venirea în America fiind în faza de “explorator”. Am tras aer în piept cu sfială pentru că mirosul de vechi mi se părea cam greu de suportat. Văzînd un maldăr de blugi pe o masă m-am însufleţit şi am început să caut printre nuanţele de albastru. Am găsit o pereche de “prespălaţi” cu talie înaltă cum se purtau în anii 80 (eram în 90 acum). Nu păreau folosiţi. Dar nici noi nu mai erau. Costau doar un dolar! Nu am mai stat pe gînduri, i-am cumpărat. Ajuns acasă i-am probat (că la “Vincenţiu” cum îi spuneam eu, nu aveau cabine de probă) şi am găsit cu stupoare două bancnote de cîte un dolar într-un buzunar. Bineînţeles, am căutat în toate celelate buzunare dar atît a fost să fie. Oricum, se chema că făcusem o afacere pe cinste. În aceeaşi zi (una din zilele mele norocoase se pare) cu un cupon de ofertă găsit într-o cutie de corn-flakes ţin minte că am cumpărat încă o cutie la fel de corn-flakes şi un container de doi litri cu suc de portocale plătind numai un dolar şi douăzeci de cenţi. Păi să tot trăieşti în America, i-am împărtăşit unei matusi de-ale mele, mare amatoare de chilipiruri, în acea după-amiaza lăudîndu-mă cu toate “noroacele” care dăduseră peste mine. Mătuşa mea s-a minunat dar cu puţină părere de rău în glas mi-a spus că ea e aici de 4 ani şi nu a avut parte de asemenea oferte, si cum se poate ca eu venit aici de numai doua luni sa fiu atat de abil? Uite ca se poate i-am raspuns eu cu mîinile băgate pînă la coate în buzunarele blugilor mei cumpăraţi pe gratis şi care îmi aduseseră şi un dolar profit.
Au trecut de-atunci mulţi ani şi abilităţile mele de chilipirgiu s-au tocit. Am depăşit destul de repede faza de “explorator” sau poate ieşind din studenţie şi intrînd “in pîine” optica mi s-a schimbat. Cert e ca nu am mai intrat într-un magazin de mîna a doua. Cel mult am “băgat marfă” pe uşa din spate să scap de lucruri vechi şi să-mi primesc chitanţa bucuros de micile economii la impozitul anual. Blugii de la “Vincenţiu” încă îi mai am. Nu mă mai încap şi au buzunarele goale. Mă bate gîndul să pun doi dolari într-unul din ele şi să-i duc la “thrift store” cu următorul transport. Mai aştept însă. Poate vine iar moda anilor 80.
