„Bă, vezi că e mîine un miting”
Mult timp am jucat rolul martorului, am trecut absentă printre ei – sau m-am dorit eu absentă –, le-am încasat privirile şi vorbele scuipate printre dinţi, m-am ferit şi mi-am ţinut nasul, mi-am pregătit răspunsuri în minte, dar am fost prinsă iar şi iar nepregătită, mi-au stricat ziua de nenumărate ori, am fost în pragul crizelor de nervi, nu de puţine ori i-am compătimit şi mi-am dorit sincer să-i pot ajuta. Apoi mi-am dat seama că toate astea, pieţele improvizate şi tupeul grupurilor de bărbaţi, cei care dimineţile caută fiare vechi, femeile care în dimineţile de august trec printre blocurile din Titan cu „mure-de-pădure-mure“, vînzătorii de nimicuri de pe marginea străzilor şi nimicurile lor, în care cu greu poţi identifica obiecte comune, cu excepţia cărţilor, desigur, ei, bine, toate acestea într-o zi nu vor mai fi. Această vulnerabilitate a lor, şi a mea, pînă la urmă, acest loc pe care cu greu îl vor ocupa în memoria cuiva, această lipsă de consistenţă şi de importanţă m-au împins într-o zi să scot reportofonul. Aşa a început. Trec printre ei cu reportofonul deschis. O fac zilnic aproape, şi urmele lor, ale acestor oameni care ne sînt indiferenţi, în cel mai bun caz, sînt aproape identice. Apoi am început să-i caut în centru, acolo unde ajung doar reprezentările lor, ei mai puţin sau niciodată, la proteste. Într-o zi, în tramvai, chiar am ascultat o astfel de tranzacţie telefonică, ce păcat că nu am întotdeauna reportofonul cu mine. Era aşa: „Bă, vezi că e mîine un miting. Să iei şi tu vuvuzeaua, vii la mine şi plecăm împreună. Un miting, băi, ce dreac’ n-auzi! Un milion de persoană, cît vrei?“. De fapt, nu urmăresc nimic. Nu am marile piese, precum „pinguinul“. Am mai degrabă piese răzleţe, aici un taraf de lăutari cu „Noi sîntem români“, pe Calea Victoriei, aici nişte strigăte anemice în faţă la Ministerul Educaţiei, în altă parte nişte fluierături şi claxoane şi, în altă parte, pe o stradă din Londra, strigătele a vreo douăzeci de oameni într-o maşină. Acum le asociez pe toate cu imagini. Dar ştiu că într-o zi voi avea doar un folder cu mai multe trackuri, voi avea doar nişte sunete care nu îmi vor folosi la nimic. Nici măcar să îmi amintesc. Să îmi amintesc ce?
Elena Vlădăreanu este jurnalistă şi scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este Spaţiu privat, Editura Cartea Românească, 2009.
