Starea ideilor în lume

- în topuri și analize -

Pentru a doua oară, revista Foreign Policy publică un top cu cei mai importanţi 100 de gînditori globali. Ediţia românească din ianuarie 2011 îl va publica integral, împreună cu analizele şi comentariile dedicate.

Cine ce gîndeşte 

Acest clasament este diferit de cel al intelectualilor publici – realizat tot de FP în colaborare cu revista britanică Prospect. Dacă în cel al „intelectualilor propriu-zişi“ sînt prezenţi scriitori, universitari, editorialişti, acesta, care se ocupă de global thinkers, adună personaje foarte diferite: de la miliardari la prim-miniştri, de la scriitori la politicieni, de la bancheri la militanţi pentru drepturile omului. Un amestec oarecum ciudat – şi, desigur, discutabil – care se bazează însă pe un lucru foarte bun de exploatat, jurnalistic vorbind: fiecare dintre cei incluşi în top este avut în vedere pentru „o idee“. Nu una „în stare pură“, „abstractă“, „teoretică“, ci o idee aplicabilă (sau deja aplicată), din a cărei punere în practică, eventual, decurg alte „idei“. E adevărat, uneori diferenţa dintre „idee“ şi „cauză“ e greu de făcut. De exemplu, Jeff Bezos şi Steve Jobs (locul 17) au fost incluşi în top „pentru reinventarea lecturii“ prin realizarea celor două dispozitive electronice de citit (Kindle şi iPad). Martha Nussbaum (locul 90) – „pentru că ne reaminteşte ce pierdem în goana după competiţia globală“. În schimb, Malalai Joya (activistă pentru drepturile omului, locul 93) este considerată importantă pentru că „întrupează un Afganistan cu gîndire independentă“. Iar Tarja Halonen (preşedinta Finlandei, locul 99) – „pentru combaterea oricărei forme de inechitate“. Alteori, aproape că nu e vorba de o „idee“, ci de un dat, de o situaţie în sine ori de o „trăsătură de caracter“. De exemplu, Zhou Xiaochuan (guvernatorul Băncii Populare Chineze) este plasat pe locul 4 „pentru că ţine în mîini soarta economică a lumii“. John Bolton (preşedinte la American Enterprise Institute, locul 56) este apreciat „pentru că nu se dă bătut“; cu alte cuvinte, după ce a fost întruchiparea politicii externe a lui George Bush, continuă pe aceeaşi linie şi în epoca lui Obama. 

Cîţiva protagonişti 

În ediţia anterioară a topului – apărută în plină criză americană – primul loc i-a aparţinut lui Ben Bernanke, şeful de la Federal Reserve. Acum, e abia pe locul 5, dar i se atribuie în continuare un statut puternic: „pentru că stăpîneşte economia SUA, cu orice preţ“. Pe primul loc se află, la egalitate, cei mai bogaţi oameni ai lumii – Bill Gates şi Warren Buffet, pentru că „au avut iniţiative atunci cînd statele lumii ezită să o facă“; concret spus, şi-au donat jumătate din avere unor fundaţii şi au călătorit prin lume încercînd să formeze un „club al marilor filantropi“ şi să finanţeze mari proiecte din domeniile sănătăţii, educaţiei ori dezvoltării. Imediat după ei, tot ex aequo, doi reprezentanţi instituţionali: Dominique Strauss-Kahn (directorul FMI) şi Robert Zoellick (preşedintele Băncii Mondiale) „pentru o viziune de oţel în vremuri de criză“. Foreign Policy consideră că, dacă n-ar fi fost cei doi, „probabil că n-am mai fi folosit deloc cuvîntul «creştere»“. Abia pe locul al treilea apare personajul numit în mod curent „cel mai puternic om de pe planetă“, preşedintele SUA. Şi nu neapărat pentru că are o idee ori pentru vreo faptă anume, ci pentru că rezistă şi „găseşte o linie directoare“ printre criticile de care are parte. 

Pînă la Angela Merkel (care ocupă locul 10 pentru faptul de a „conduce Europa prin criză cu o fermitate teutonică“), trei personaje arată cu adevărat că este vorba despre un top global. Guvernatorul Băncii Populare Chineze, care „stă“ pe rezerve valutare de 2,65 trilioane, consideră că solicitarea Vestului de reevaluare a yuan-ului este o „cură fantezistă“ în stil occidental, o „pilulă care să rezolve problema peste noapte“. În schimb, propune, în stil chinezesc, un tratament în stil chinezesc, printr-un „amestec de 10 plante“, care „nu rezolvă problema imediat, ci într-o lună-două“. Premierul brazilian Celso Amorim (locul 6) a „transformat Brazilia într-o putere globală“ şi crede că alianţa cu Rusia, India şi China (BRIC) va „redefini guvernarea lumii“. Pe locul următor este plasat Ahmet Davutoglu (ministru de Externe al Turciei), considerat „creierul din spatele re-trezirii globale“ a ţării sale. Pe locurile 8 şi 9, doi oameni de arme: generalul David Petraeus şi secretarul american al Apărării, Robert Gates. 

Pe altă lume 

Întîmplător sau nu, cel mai bine plasat reprezentant al Europei „vine“ abia al zecelea. Înaintea sa se află reprezentantul unei ţări (Turcia) care solicită intrarea în Uniunea Europeană de decenii întregi; faptul că i se refuză nu i-a „tăiat“ accesul către statutul de viitoare putere globală. Aşa încît vechea sa cerere va fi în curînd reevaluată de pe alte poziţii. 

Întreaga configuraţie a topului – discutabil, ca orice top, dar interesant ca „sinteză“ a lumii de azi – arată o dinamică foarte interesantă a globalizării. Apar în el idei şi oameni despre care în România nu se ştie mai nimic şi nu se vorbeşte mai deloc. Desigur, se va pune din nou întrebarea „de ce nu e nici un român între primii 100?“. Poate că nici n-are ce să caute... Restul, în Foreign Policy România din ianuarie.