Experienţa românească

Vorbim deseori despre capitalism, dar puţini dintre noi ştiu că nu există un consens între specialişti cu privire la înţelesul conceptului. În general, enciclopediile insistă asupra faptului că sistemul economic capitalist se bazează pe proprietatea privată asupra factorilor de producţie şi pe faptul că deciziile cu privire la activităţile economice sînt luate de agenţii economici pe baza semnalelor transmise de piaţă, de regulă cu scopul de a obţine un profit cît mai mare. Cuvîntul „capitalism“ a apărut în cercurile socialiste franceze la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind folosit mai întîi de Louis Blanc, apoi de Proudhon şi ulterior de tot mai mulţi gînditori. În mod foarte interesant, Marx însuşi nu a folosit decît extrem de rar cuvîntul „capitalism“, preferînd să vorbească despre „capital“, „sistemul capitalist“ şi mai ales „modul de producţie capitalist“. Dacă pentru Marx esenţială în funcţionarea sistemului capitalist era proprietatea privată, pentru Werner Sombart, autorul unei monumentale lucrări – Der moderne Kapitalismus –, apărută în 1902, elementul decisiv era căutarea raţională a căilor de maximizare a profitului. Dacă pentru Marx, Sombart şi majoritatea celor care i-au urmat capitalismul este un sistem ce guvernează întreaga economie în anumite perioade istorice, de regulă începînd cu secolul al XVI-lea, istoricul francez Fernand Braudel a postulat că prin capitalism trebuie să înţelegem sfera de acţiune a marilor capitalişti, deci numai un segment superior al activităţii economice, care însă a existat de foarte multă vreme şi este distinct de alte două niveluri – autoconsumul şi piaţa. Unul dintre elementele cele mai şocante pe care le aduce în discuţie Fernand Braudel este opoziţia dintre capitalism şi piaţă. Braudel insistă că marii capitalişti, profitînd de mărimea capitalurilor şi de informaţiile de care dispun, reuşesc să obţină super-profituri distorsionînd pieţele în folosul propriu. Ca atare, ţelul capitaliştilor este identificarea (sau crearea activă) de pieţe dezechilibrate, şi valorificarea acestora prin intermediul unor situaţii de monopol; cum monopolurile rareori pot fi menţinute mai mult timp, capitaliştii caută să aibă mereu capitaluri mobile, pe care să le poată muta repede de la o ramură la alta, profitînd de succesiunea dezechilibrelor pe diferite pieţe.

Cum se prezintă trecutul capitalismului în ţara noastră? Teritoriile româneşti au fost multă vreme integrate relativ superficial în reţele internaţionale de tip capitalist, aflîndu-se în secolele XVI-XVIII la interacţiunea dintre două sisteme economice distincte şi concurente, unul axat pe Europa apuseană şi centrală, altul centrat în jurul Istanbulului. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, sistemul otoman a fost încorporat la periferia Occidentului, iar Principatele Române au ajuns şi ele tot mai mult în sfera de acţiune a capitalismului occidental. Capitalul străin a avut un rol esenţial în modernizarea României, cu bune şi rele. Să ne gîndim la faptul că cea mai mare parte a reţelei de căi ferate a fost construită cu capital străin (uneori şi cu preţul unor afaceri oneroase, tip „Afacerea Strousberg“), după cum şi dezvoltarea industriei petroliere a fost posibilă numai prin investiţiile unor mari companii controlate de marele capital internaţional, fie el german, anglo-olandez, francez sau american.

Prin noi înşine –  nerealist şi contraproductiv

Comparativ cu acţiunea capitalului străin, capitalul autohton a avut un rol modest. După Primul Război Mondial, în contextul unui val de naţionalism economic, liberalii au încercat să promoveze o politică de limitare a capitalului internaţional şi de preluare a unor active de către capitaliştii autohtoni. Această politică s-a dovedit nerealistă şi contraproductivă, capitalul autohton fiind cu totul insuficient în raport cu nevoile economiei. Ştefan Zeletin, el însuşi un adept al neoliberalismului, a explicat astfel eroarea liberalilor: „În evoluţia istorică, dezvoltarea industriei şi naţionalizarea capitalului sînt două procese deosebite: întîi se naşte industria, şi aceasta întotdeauna cu capital străin şi cu capacităţi străine, şi apoi, cînd acest proces este asigurat, se înfăptuieşte şi procesul de naţionalizare a capitalului. A întreprinde însă al doilea proces, înainte ca cel dintîi să fie pus în afară de orice pericol, înseamnă a crea industriei soarta unei fiinţe ce trebuie să trăiască fără aer şi fără hrană. În actuala fază a mercantilismului nostru, cînd industrializarea ţării e încă în proces, lozinca noastră nu poate fi decît aceasta: porţi închise pentru fabricate străine, dar deschise pentru capital străin şi capacităţi străine“.

Comunismul instaurat după Al Doilea Război Mondial şi-a propus abolirea capitalismului. Întreprinderile industriale şi majoritatea serviciilor au fost trecute în proprietatea statului, iar cea mai mare parte a agriculturii a fost cooperativizată. Pe de altă parte, după încercarea eşuată de a crea un „lagăr economic“ separat de cel capitalist, de pe la sfîrşitul anilor 1950, statele socialiste au reînnodat treptat legăturile economice cu ţările capitaliste. Satirizată deja de George Orwell în romanul Ferma animalelor, cooperarea dintre liderii comunişti şi marele capital internaţional i-a prilejuit sociologului american Immanuel Wallerstein observaţia că ţările „socialiste“ nu numai că nu au constituit o veritabilă alternativă la capitalism, ci s-au subsumat funcţionării sistemului mondial dominat de forţele capitaliste în acelaşi fel în care şi plantaţiile cu sclavi din America făcuseră parte din economia mondială în secolele XVIII-XIX. Colaborarea cu economiile capitaliste a reuşit pentru un timp să cîrpăcească marile probleme economice ale ţărilor socialiste, dar nu a putut împiedica intrarea lor într-o criză de sistem, determinată de incapacitatea de adaptare la flexibilitatea cerută de dezvoltarea economică postindustrială. În 1989, sistemul socialist a implodat în Europa central-răsăriteană.

Trecerea la economia de tip capitalist a prilejuit apariţia unor forme de capitalism puţin reglementat, aproape sălbatic în căutarea profitului imediat. Au avut loc fenomene tipice acumulării primitive de capital, nu în sensul teoretizat de Marx, ci într-o accepţiune foarte literală a termenului, adică de realizare cu mijloace extrem de diverse, uneori nelegale, a unor prime acumulări mai semnificative de capital. Dincolo însă de aceste fenomene, alimentate mai ales de procesul de privatizare, capitalul autohton era insuficient pentru a asigura redresarea economică a ţărilor postcomuniste. De aceea, rolul crucial a revenit tot marelui capital internaţional, care a preluat controlul asupra unei mari părţi a economiei româneşti, mai ales în sectorul serviciilor (finanţe, comunicaţii, marele comerţ etc.) şi în industrie. România a avut parte şi de poveşti de succes – experienţa fabricii de automobile Dacia, preluată de Renault – şi de unele eşecuri temporare, cum ar fi prima privatizare a Combinatului Siderurgic Reşiţa.

Per total, investiţiile străine directe au avut un rol benefic pentru economia României după 1989. Desigur, marile firme transnaţionale nu au investit în România de dragul României, ci pentru că au văzut aici o şansă de profit. Calculul lor a fost influenţat de perspectiva aderării la Uniunea Europeană, ca şi de nivelul mai scăzut al salariilor comparativ cu ţările dezvoltate şi de unele elemente de sub-reglementare existente în România, ca şi în celelalte state postcomuniste, mai ales în domeniile relaţiilor de muncă şi protecţiei mediului. A apărut astfel un anume contrast între capitalismul sever încadrat de reglementări cu componentă socială care predomină în cea mai mare parte a Europei apusene şi centrale, şi capitalismul cvasisălbatic care s-a instaurat în Europa răsăriteană după prăbuşirea regimurilor comuniste. Acest contrast se micşorează. Pe de o parte, unele state occidentale îşi reformează şi ele sistemele sociale pentru a face faţă competiţiei globale, pe de altă parte, şi statele postcomuniste trebuie să adopte treptat reglementări mai severe în asigurarea funcţionării pieţelor şi în protecţia mediului.

Reluarea  creşterii salariilor

Care sînt perspectivele capitalismului din România în aceste condiţii? România de azi nu are prea multe variante. Ea va trebui să valorifice în continuare avantajul comparativ al forţei de muncă relativ ieftine şi să se lupte să atragă în continuare marile firme transnaţionale. Pe de altă parte, după resorbirea actualei crize economice, salariile din România îşi vor relua apropierea treptată de nivelul mediu din Uniunea Europeană, şi în momentul în care ele vor ajunge la circa 60% din acest nivel (probabil către anul 2020), ele nu vor mai fi suficient de stimulatoare pentru marii capitalişti. În consecinţă, România trebuie să se pregătească pentru o fază mai intensivă a dezvoltării bazate pe activităţi cu valoare adăugată mare. Concret, aceasta înseamnă că este nevoie de o politică echilibrată, reţinută în ceea ce priveşte creşterea salariilor şi a costurilor asigurărilor sociale, dar atentă totodată la evitarea adîncirii polarizării sociale. O polarizare socială prea mare ar fi nu numai reprobabilă moral, dar şi periculoasă politic şi fatală pentru perspectivele de trecere la un nivel superior de dezvoltare economico-socială. Un asemenea echilibru, navigînd între Scylla derapajelor populiste şi Carybda sărăcirii celei mai mari părţi a populaţiei, nu va fi însă suficient. Va fi nevoie şi de o pregătire consecventă, din timp, prin politici proactive orientate spre progres, a condiţiilor pentru trecerea la o economie mai performantă, bazată pe valorificarea superioară a capitalului uman şi pe funcţionarea ameliorată a instituţiilor, care să se apropie de standardul capitalismului reglementat din Uniunea Europeană. 

Bogdan Murgescu este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.