Pentru normalitate, într-o lume strîmbă
Lucrez de opt ani în recrutare şi plasare de personal. Am trecut printr-o agenţie de recrutare renumită, o firmă de software şi mai renumită, o multinaţională cotată la bursa din New York.
Adevărata provocare profesională am întîlnit-o însă acum trei ani, cînd am început să recrutez şi să plasez personal cu dizabilităţi, în cadrul Fundaţiei Motivation România.
Pot să le spun celor care încearcă să angajeze personal cu dizabilităţi că serviciile de care vor beneficia din partea fundaţiei vor fi la standardele unei agenţii de plasare de personal care se respectă. Asta ne-am propus să facem acum trei ani, cînd am început să oferim aceste servicii, şi cred că am reuşit, în toate cele patru centre regionale pe care le-am dezvoltat de atunci.
Pentru că ne cunoaştem pe numele mic şi cu detalii despre tot ce îl „mînă în luptă“, dar şi despre ce îl ţine pe loc pe fiecare candidat. Pentru că, deşi sarcina noastră de a potrivi cerinţele angajatorului cu abilităţile candidatului este, adesea, mult mai grea decît în cazul unui candidat cu un parcurs şcolar şi profesional „normal“, reuşim. Ce ne împiedică să atingem performanţele unei agenţii obişnuite de recrutare, ca număr de plasamente şi număr de clienţi deserviţi? Nu doar criza!
Locuri de muncă şi angajatori dispuşi să încerce mai sînt. Ne împiedică, totuşi, lipsa de imaginaţie a cîtorva care nu-şi pot închipui cum cineva care nu aude ar putea fi casier într-un supermarket. Sau cum un tînăr cu sindrom Down ar putea împacheta chifle. Aşa că, pe certificatul medical solicitat la angajare, apare cîte un nemilos „inapt“.
Cînd încearcă, pe angajatori ar trebui să îi „stimuleze“ subvenţiile pentru care pot aplica, după ce angajează pe cineva cu handicap. Dacă reuşesc să adune toate hîrtiile necesare pentru obţinerea subvenţiei şi să-şi asume că îşi vor păstra angajatul pentru minim trei ani, s-ar putea să îşi piardă interesul în momentul în care vor afla că nu mai sînt bani de subvenţii în bugetul AJOFM-ului local. Situaţie devenită normalitate, cînd vine vorba de fonduri publice.
Fonduri în care se adună şi sumele provenind din taxa pe care o plătesc lunar angajatorii, cu peste 50 de salariaţi care nu angajează minim 4% personal cu handicap. Însă banii aceştia ajung în buzunarul general al bugetului de stat, nu se întorc sub formă de măsuri de susţinere a găsirii de locuri de muncă persoanelor cu dizabilităţi. Mulţi nu-şi îndeplinesc nici obligaţia de a plăti această taxă, darămite pe cea de a angaja personal cu handicap, şi nici nu sînt amendaţi pentru această încălcare a legii.
Locurile de muncă, atîtea cîte sînt, nu-s tocmai accesibile. Trotuarele sînt blocate de maşini. Clădirile vechi sînt inaccesibile; cele noi sînt prost accesibilizate. Cheltuielile cu accesibilizarea sînt deductibile, dar tot cheltuieli rămîn, aşa că se preferă angajarea cuiva care nu are nevoie de accesibilizare. Taxa menţionată ar putea susţine astfel de cheltuieli, dacă s-ar întoarce la angajatori sub formă de stimulente. Nu se întoarce pentru că nici măcar nu e colectată – cum arătam mai sus. Cerinţele posturilor nu-s nici ele accesibile. Trebuie să fi învăţat ceva, ca să faci faţă. Dar şcolile nu sînt accesibile. Cele la care se poate ajunge pot fi numărate pe degete, şi asta doar în oraşele mari. Nici autobuzele de la ţară spre şcolile de la oraş nu sînt accesibile. Nici sufletele celor pentru care un copil cu tetrapareză sau unul seropozitiv sînt prea „urîţi“ sau prea „periculoşi“ ca să poată sta în aceeaşi clasă cu „odorul“ personal. Iar şcolile speciale îi învaţă puţin şi neadaptat la capacităţile fiecăruia. Cînd creşte, copilul cu pricina va trebui să lucreze ceva, pentru a contribui şi el, pentru a da înapoi societăţii o parte din ce s-a investit în el, ca cetăţean. Calculaţi singuri ce.
Dar noi nu ne lăsăm şi încă mai sărbătorim fiecare plasament ca pe o victorie, încăpăţînîndu-ne să credem în schimbarea lumii de jos în sus. Pentru revenirea la normalitate.
