Presa despre Herta Müller

Comunicatul de presă de la Humanitas anunţa că au fost „două zile-record cu Herta Müller“, cu zeci de apariţii în presă şi sute de oameni la evenimente. Aşa este. 

Mai întîi faptele. Herta Müller, laureata Nobel pentru literatură în 2009, a venit la Bucureşti. Au mai fost pe la noi şi Orhan Pamuk (laureat Nobel), şi Mario Vargas Llosa (un mare scriitor despre care mulţi spun – pe bună dreptate – că ar merita Nobelul, dar deocamdată „n-a fost să fie“), şi alţii. Oricît ne-am lamenta, nu putem nega o realitate: sîntem „pe harta lumii“, se perindă pe la noi personalităţi culturale despre care (cel puţin noi, cei care am apucat vremurile de dinainte de 1990) nici nu ne gîndeam că au „contur“, nici nu ne imaginam că le vom putea întîlni altfel decît sub forma simbolică a cărţilor, discurilor, filmelor – nicidecum ca prezenţe umane reale. Humanitas a organizat, cu această ocazie, un eveniment impecabil: la Ateneu, o lectură publică şi un dialog între Herta Müller şi Gabriel Liiceanu, iar la librăria Kretzulescu o lansare de carte şi o sesiune de autografe. Plus conferinţa de presă de rigoare. Cei care au participat la evenimentul de la Ateneu şi la lansarea de la Kretzulescu au avut şansa să vadă şi să audă, pe viu, o scriitoare care – înainte şi după Nobel – a fost şi a rămas ea însăşi. Ceilalţi – „nenorocoşii“ – au citit prin ziare şi reviste ce şi cum s-a întîmplat. 

Nobelul „nostru“ 

Cînd s-a anunţat Pemiul Nobel pentru Herta Müller, presa noastră a început să-şi facă treaba pe care o ştie cel mai bine. Şi a rezultat o „temă“: Nobelul „ei“ e şi „al nostru“, dat fiind că e născută în România şi cărţile sale sînt pline de realităţi româneşti? Cîteva opinii exprimate atunci: „Acest premiu suprem aparţine puţin şi literaturii române. Sînt absolut fericit pentru premiul acordat azi Hertei Müller. Premiul este în primul rînd al ei, dar nu se poate să nu ne gîndim ce lumină va arunca el asupra literaturii române. E un eveniment fericit, care-ar trebui să ne facă foarte mîndri de compatrioata noastră.“ (Mircea Cărtărescu); „Cum să însemne premiul Hertei Müller ceva pentru România? Ea nu a spus că este scriitoare română, ci bănăţeană. Mai mult, ea nu a fost în exil, ci în recuperare.“ (Paul Goma); „Mi se pare extraordinar şi sînt fericit pentru Herta şi pentru literatura română de acest oarecum neaşteptat premiu, pentru că atunci cînd vezi lista de candidaţi, unde se regăsesc scriitori precum Amos Oz sau Philip Roth, parcă nu îţi vine să crezi că cineva se va uita la o scriitoare încă tînără din Germania, care vine din România şi care abordează o problematică de interes atît pentru cele două ţări, cît şi pentru Europa.“ (Nicolae Manolescu); „E un premiu surprinzător şi onorant pentru literatura română, care a avut-o pe Herta Müller în rîndurile ei ceva vreme.“ (Eugen Negrici); „Ne putem bucura, putem fi mîndri, dar premiul este al ei şi îi aparţine în exclusivitate...“ (Florin Iaru). Opiniile au fost consemnate de Mediafax imediat după anunţarea premiului şi au fost preluate de mai multe ziare. Ulterior, discuţia despre Nobelul „nostru“ a continuat şi nu au fost puţini cei care au considerat că premiul îi aparţine într-o oarecare măsură şi României: nu numai pentru că scriitoarea a trăit aici pînă în 1987, dar şi pentru că substanţa cărţilor sale este reprezentată de viaţa ei sub dictatură. Într-o formulare care ar putea fi sarcastică dacă n-ar fi cu totul rea, Cristian Tudor Popescu a sintetizat astfel: „Contribuţia României la opera Hertei Müller este viaţa trăită de dînsa sub Ceauşescu în anii ’70-’80. Se poate spune că principalul contributor la premiul Hertei Müller este Nicolae Ceauşescu“. Acelaşi jurnalist „nu poate să nu se gîndească“ la faptul că „nu au luat Premiul Nobel Petru Dumitriu, Marin Preda, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, ca să nu mai vorbesc de Tudor Arghezi“. 

Unde sînt cărţile? 

Un alt „punct“ pe agenda presei a fost să caute cărţile autoarei prin librării. Evident, erau greu de găsit: „Editura Polirom, care i-a tradus şi publicat Hertei Müller, de-a lungul vremii, trei cărţi, căuta ieri prin depozite volumele sale, în condiţiile în care în şase dintre librăriile din centrul Bucureştiului, ieri la prînz, nu exista nici un titlu din opera de acum celebrei scriitoare“ – nota Ziarul financiar din 8 octombrie 2009. Dincolo de stîngăcia frazei (o editură nu are cum să „caute“ în propriile depozite), căutarea cărţilor prin librării era o altă falsă problemă (ca şi „caracterul românesc“ al premiului): apăruseră doar patru – una la Editura Univers, în 1995, şi trei la Polirom, în 2005-2006 (una reeditată). Erau puţine şanse să se mai găsească. Dar, în general, autoarea era destul de puţin tradusă în lume la acea dată. Pe un blog de biblioteconomie (prolibro.wordpress.com), o notă din 9 octombrie 2009 semnată Claudia Ş. (presupun că este Claudia Şerbănuţă, care a colaborat şi la revista noastră), este dată o listă cu numărul de volume ale scriitoarei aflate la acea dată în biblioteci, înregistrate de worldcat.org (un catalog internaţional al bibliotecilor), în diverse limbi: 67 de volume în germană, 13 în suedeză, 9 în polonă, cîte 6 în engleză, olandeză şi spaniolă, cîte 5 în daneză şi română, cîte 4 în franceză şi portugheză, cîte 3 în finlandeză, turcă şi norvegiană, 2 în italiană şi cîte unul în persană, greacă, slovenă, islandeză, maghiară, chineză şi croată. Într-o ţară în care propriii scriitori sînt citiţi mai puţin decît cei străini (şi unde în general se citeşte puţin), Herta Müller nu stătea tocmai rău cu cele patru cărţi ale sale... Iar la Biblioteca Naţională se găseau 88 de volume ale sale în diverse limbi, mai notează Claudia Ş. 

După Nobel, după eveniment 

Dacă în 2009 93% din cei 6560 de respondenţi la un sondaj declaraseră că nu au citit nimic scris de Herta Müller (ceea ce e explicabil: nu este vorba de un autor „lejer“, prizabil, ci de o scriitură densă şi complicată, profundă şi dinamică, în care trebuie să ştii să pătrunzi), acum scriitoarea e cu mult mai cunoscută, iar traducerile sale s-au înmulţit. Evenimentul de la Ateneu s-a înscris în această maşinărie a industriei editoriale care încearcă să vîndă cît mai bine un autor, mai ales cînd are la dispoziţie „platforma“ oferită de Nobel. Din nou, evident, comentariile din presă au fost abundente. 

Numai că, revenind şi spunîndu-şi direct, fără ocolişuri, opiniile, a pus din nou sare pe rana nevindecată a felului în care societatea noastră se raportează la trecutul recent. Intelectualii noştri au simţit nevoia, rapid, să pună accentele pe ceea ce li s-a părut semnificativ. Exemplele din caseta de mai jos arată cele două „capete“ ale interpretării, între care există loc suficient pentru nuanţări, dezbateri, corectări şi dileme. 

Herta Müller a plecat, noi ne vom continua „dezbaterile“ şi ne vom păstra obsesiile. Evenimentul a fost însă unul rar şi, cu siguranţă, memorabil pentru cei care au asistat la el. Pentru ceilalţi, am realizat acest „dosar“ în Dilema veche.

Foto: M. Vilău