Prietenia, "sub vremi"

Cred că undeva prin 1940, doctorul Mişu Teodorescu s-a înrolat în Armata Română, care se pregătea să o pornească alături de nemţi către Răsărit. Era ofensiva către Est o cauză patriotică? Nu ştiu dacă doctorul Teodorescu o percepea aşa. Fiindcă Mişu era prieten cu bunicul, Aurel Comănescu, iar acesta, tot medic, urma să aibă un copil, pe mama, născută în martie 1941. Doctorul Mişu a supravieţuit: l-am cunoscut în copilărie, cînta romanţe cu o voce dogită, foarte amuzant. Dar bunicul a plecat şi el, la scurtă vreme, pe front, după ce a născut bunica. S-a înrolat voluntar, la rîndul lui, pentru ca familia şi apropiaţii să nu spună că a fost un învîrtit de război. A ajuns pînă la Odessa, de unde a venit decorat, cu două icoane ortodoxe şi o rană ulceroasă de şrapnel la picior, pentru ca să moară în 1973, cînd aveam şase ani. 

O astfel de povestioară pare astăzi science fiction, mai ales că nu garantez pentru acurateţea detaliilor, ca în orice istorie de familie. De ce e de spus? Fiindcă prietenia, în România, e un tip de relaţie grevat de felurite impurităţi: interese, cîrdăşii, raporturi ierarhice formale şi mai ales informale. De trădare şi egoism, violenţă, izbucniri de individualism şi voinţă de putere. Cum am ajuns aici? 

România e un teritoriu al duplicităţii. La început, au fost „bietul om sub vremi“ şi „capul care se pleacă, sabia nu-l taie“. „În calea tuturor relelor“, cum a fost, românul a avut nevoie de un raport psihologic complicat cu societatea, pentru a supravieţui. Am putea vorbi şi de substratul bizantin, în măsura în care istoricii l-ar atesta şi în care acesta s-a perpetuat în Imperiul turcesc, care tot de la Roma se revendica. E drept, duplicitatea românească nu are toate conotaţiile cinice şi interesate ale francezei din care a venit cuvîntul. E mai curînd o complicaţie existenţială, un inhibitor de acţiune cu iz de profunzime. Desigur, e incorect politic, demodat şi prăpăstios să spunem că o astfel de trăsătură s-a imprimat în ADN-ul românului, dar un context sociocultural există de sute de ani. Cine îl neagă e superficial. Sau duplicitar... 

Cine-a ieşit de sub vremi? Lucrurile s-au complicat, după turci, în 1848 şi 1948. Oarecum, 1948 e un fel de 1848 cu capul în jos ca să parafrazăm vorba cu Marx şi Hegel. Revoluţia lui Bălcescu şi Kogălniceanu a fost o tentativă parţial reuşită de modernizare accelerată a României, la comanda unei elite. Dar lucrurile s-au complicat, ulterior, într-un fel care avea să ducă la însemnările fulgurante, dar revelatoare ale lui Maiorescu şi Eminescu, despre formele fără fond. 1948 a fost pe dos, în sensul unei răsturnări sociale: puterea a fost preluată de antielită, de coada satului, care a purces la cooperativizare, în numele Anei Pauker, cu pistolul. Comunismul a fost adus de ruşi, dar impus de oameni cu o structură morală prea puţin complicată. O vreme, aceştia au putut fi convinşi de ceea ce făceau, crezînd în ceva asemănător cu nişte idealuri. Destul de repede însă, visul leninist a rămas cam fără aderenţi sinceri. A devenit o carcasă pentru pulsiuni ariviste primare. Au urmat alte cîteva decenii de duplicitate. Cîţi din cei care ţipau în şedinţele de partid credeau ceea ce ţipau? Hegel cu capul în jos a dat o elită cu capul în jos. 

Asocierile informale. Intră în scenă, previzibil, serviciile secrete. Posibil omniprezente pe vremea lui Ceauşescu, cel puţin în percepţia publică. Vinovatul de serviciu şi în 2010. Acelaşi bunic, Aurel Comănescu, care a primit o decoraţie pe Frontul de Est, a impus în casă regula de a nu se vorbi de rău despre regim. Mai ascultam Europa Liberă, dar cu spaimă şi de la o vîrstă la care aveam discernămînt, după ce Aurel a murit. Pavlik Moruzov, pionierul care şi-a trădat tatăl chiabur pentru propăşirea comunismului, se preda la şcoală ca reper moral. Iar copiii n-au discernămînt. După 1989, cineva care a căutat sursa mitului a aflat că toarşu’ Pavlik nu era blond-angelic, ci negru ca tăciunele şi tatăl era mai mult beţiv şi violent decît kulak. Azi ar fi un caz de competenţa Autorităţii pentru Protecţia Copilului. 

Pe vremea comunismului, bunicul şi-a protejat însă copiii de ei înşişi, cu duplicitate. Era sub vremi, n-avea ce face: mai greu ca la Odessa. În orice caz, românul a rămas o fiinţă mai curînd reactivă decît activă; la bagajul istoric şi cultural s-a mai adăugat o problemă: lipsa de credinţă în „nobilele idealuri“ a generat o reţea subterană de relaţii. Partidul şi serviciile secrete au fost nu subminate, ci consolidate dinăuntru de diferite coterii. Economia subterană e numai o parte a structurii – sau pseudostructurii – create. Însă cei care au ştiut să manevreze acest context s-au pus pe agonisit: aur sub podea, lăzi cu sute-Bălcescu şi altele. Dacă s-ar putea scrie un tratat de economie subterană, el ar fi caracterizat prin raporturi mult mai personale, imprevizibile şi greu de cuantificat, decît cele descrise de teoriile clasice. 

Cum a explodat mămăliga şi cine a mîncat firimiturile? „Securişti“ sau nu, mandatarii, oamenii din serviciile externe şcoliţi pe la „contractările“ din RDG sau Cehia, gestionarii de aprozar şi alţii aveau să fie beneficiarii lui 1989 – material vorbind. Azi, subterana e mai puternică decît formele occidentale, care clivează pe vechea şi perena pseudo- sau cvasi-structură, à la Maiorescu, dar puţin altfel. Aceasta e chiar un fel de realitate la lumina zilei, mai lipsită de structură, care nu se pretează la teoria conspiraţiei. Pentru aşa ceva, trebuie o descriere ierarhică, globală şi coerentă a unei entităţi de fapt volatile, endemice şi rudimentare, din punct de vedere organizaţional. Şi totuşi, România e plină de insucces(e), iar românii au tendinţa de a le pune pe seama altora, „ăştia“, „românii noştri“ şi aşa mai departe. Recurgem din nou la istorie: principiul activ al trecutului l-au reprezentat „invadatorii“, pe care încercam să-i gonim cu „neatîrnare“. Chiar cuvîntul spune că înainte, in illo tempore, a fost „atîrnarea“. E drept, SUA au independenţa, de exemplu. Dar a depinde e puţin altceva decît a atîrna. 

De fapt, teoria conspiraţiei se adevereşte numai cînd creează conspiraţii. Există ceva asemănător în România: o credinţă comună că există duşmani, ascunşi sau nu, care nu ne-au lăsat să ne propăşim. „Ăştia“ sînt întotdeauna altceva decît „noi“, în funcţie de centrul temporar al lui „noi“. Şi, oricum, o justificare pentru ca „noi“ să încălcăm permanent regula jocului, pentru că, nu-i aşa?, cu „ăştia“ nu se mai poate. 

Atunci, ce mai putem spune despre prietenie? Doctorul Mişu Teodorescu şi bunicul au trăit după 1848, ba chiar şi după 1948. În 2010, românii se solidarizează pe Internet, în jurul unor cauze aparent pierdute şi uneori chiar reuşesc să răstoarne situaţia. Există compasiune, altruism şi inclusiv oameni de afaceri de succes, cu momente şi pulsiuni de onorabilitate. Există prietenie. Dar coteriile, mafioţeala, bizantinismul, ameninţarea reciprocă, lucrurile pe care fiecare le ştie despre fiecare şi ţin relaţia în viaţă ca focoasele nucleare viciază teritoriul altruismului şi al iubirii de semeni. Prietenia a fost „sub vremi“ ceva la care ajungeai atunci cînd nu mai erai bănuitor, conspirativ, agresiv, ipocrit şi, în România, rămîne prin cărţi. Sau prin istoriile de familie.  

Iulian Comănescu este analist media şi managing partner la Comanescu SRL (consultanţă media).