Romii: o nouă armă politică?

Recentele evenimente care au avut loc în Franţa permit o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă etnia romilor pentru politică. În spatele expulzărilor spectaculoase, a demontării taberelor şi a costului repatrierilor se ascunde o strategie pusă la punct încă din mai 2007, construită pe seama acestor imigranţi, un pic mai speciali. 

Mai exact, despre ce e vorba? În urma alegerii lui Nicolas Sarkozy ca preşedinte al Republicii este creat Ministerul Imigrării şi Identităţii Naţionale. Scopul este de a-i mulţumi pe votanţii de extremă dreaptă, care au votat în număr mare pentru candidatul propus de UMP. Pentru a se mula pe cerinţe şi, mai presus de toate, pentru a păstra noul trend, ministerul anunţă o cifră-ţintă de 30.000 de deportări pe an. Dacă anunţul e real şi oferă avantajul unei comunicări eficiente cu electoratul vizat, apare foarte rapid întrebarea: de unde se vor găsi, anual, 30.000 de străini aflaţi în situaţii incerte din punct de vedere legal? 

Acesta este atît cazul romilor români şi bulgari cît şi al cetăţenilor români şi bulgari ne-romi care locuiesc în case părăsite sau în tabere – ei sînt cei vizaţi de către autorităţi. De fapt, aceştia prezintă avantajul că sînt uşor de depistat pentru că trăiesc în grupuri, nu opun rezistenţă forţelor de ordine, nu cunosc procedurile şi nu prea au parte de susţinerea opiniei publice. 

Singura scăpare, dar una de proporţii, este că, din 1 ianuarie 2007, aceştia sînt cetăţeni ai Uniunii Europene, adică nu pot fi expulzaţi pe motivul luptei contra imigrării ilegale, de vreme ce ei nu mai sînt în afara legii. 

Pentru a eluda acest impediment, guvernul decide să creeze aşa-numitele „repatrieri umanitare“, adică să motiveze plecările prin plata a 300 de euro pentru adulţi şi 100 de euro pentru copii.

Din 2007 pînă în 2009, cetăţenii români şi bulgari au reprezentat între 25 şi 30% dintre cei repatriaţi pe motivul luptei contra imigrării clandestine, ceea ce înseamnă între 8 şi 10 mii de repatrieri pe an. În 2010 cifra expulzărilor va fi ceva mai mare – poate şi din cauza presiunii mass-media. Dacă e să ne luăm după estimările numărului de romi români şi bulgari care locuiesc în Franţa, marja este situată între 10 şi 15 mii, ceea ce implică faptul că majoritatea romilor repatriaţi revin în Franţa; spre bucuria autorităţilor căci, dacă aceştia nu s-ar întoarce, cum ar mai putea raporta „norma“ expulzărilor? 

Ce s-a întîmplat nou în această vară? În urma unei acute crize politice în care miniştrii au fost implicaţi în multiple scandaluri, şi în care lupta contra delincvenţei – slogan al partidului aflat la putere care pare să întîlnească dificultăţi reale – romii au devenit din nou soluţia pentru a demonstra intransigenţa unei politici întemeiate pe acţiune şi pe respectul autorităţii. 

De fapt, nimic nu e cu adevărat nou, decît cel mult o mai rapidă distrugere a taberelor ilegale (care de cele mai multe ori s-au refăcut cîţiva kilometri mai încolo) şi o intensificare a „repatrierilor umanitare“. 

Singura diferenţă e că isteria mediatică şi stigmatizarea publică a acestui grup etnic, cu un statut din totdeauna foarte neclar, a antrenat o avalanşă de acuze internaţionale, mai degrabă defavorabile imaginii Franţei în lume. 

Romii români imigranţi care, ca peste tot în lume, aveau mai degrabă o imagine negativă, au început chiar să fie consideraţi din ce în ce mai mult victime. Ca urmare, în faţa eşecului de a instrumentaliza problema romă, guvernul a avut o ultimă tentativă, cu intenţia de a justifica expulzările prin mediatizarea cifrelor, cu puternicul argument, bineînţeles, al infracţiunilor comise de către cetăţenii români (printre situaţiile cele mai mediatizate şi importante de exploatare a copiilor din Franţa se numără afluxul de tineri români ne-romi din Ţara Oaşului, folosiţi la spargerea parcometrelor pariziene). Strategia pare că vine însă puţin cam prea tîrziu pentru că deja majoritatea clasei politice se învrăjbeşte în această problemă. 

Ce concluzii putem trage? De cînd sînt cetăţeni europeni, romii români şi bulgari au sarcina dificilă să poarte diferite măşti: de imigranţi clandestini expulzaţi pentru liniştirea opiniei publice şi, mai clasica, masca unei etnii prin excelenţă delincvente şi incapabile să se integreze. 

Această ultimă imagine pare a fi împărţită de acei cetăţeni europeni care privesc cu nelinişte sosirea romilor români în ţara lor. Pentru a scăpa de prejudecăţile negative sau pozitive (drumul către iad e întotdeauna pavat cu bune intenţii) – cînd vinovatul ideal, cînd victimă eternă – să vedem cine sînt aceşti faimoşi romi români stabiliţi în Franţa. 

Mai întîi de toate, de ce au venit aici? Chiar dacă, de cele mai multe ori, discriminarea este trîmbiţată de diferiţi romi purtători de cuvînt autoproclamaţi, este vorba de fapt de o migraţiune economică de tip comunitar de provenienţă rurală. Romii se înscriu într-o mişcare mai amplă de exod al forţei de muncă, care afectează numeroase sate din România. Deci nu e vorba de un nomadism al ţiganilor, ci pur şi simplu de un context economic şi social care îndeamnă o parte a populaţiei rurale rome şi ne-rome să îşi încerce norocul în străinătate. 

Dificultăţile de integrare sînt de ordin cultural? Dacă primii romi, veniţi între 1990 şi 2000 din Banat sau Transilvania, s-au integrat relativ cu succes, romii mai puţin calificaţi, din regiuni mai puţin dezvoltate, veniţi mai tîrziu au creat noua imagine a întregului grup etnic. Aceştia din urmă, negăsind de lucru, s-au orientat spre îndeletniciri mărunte, ca vînzarea de flori sau chiar cerşitul. Absenţa locurilor de muncă legale sau la negru, precum şi dificultăţile de a avea acces la o locuinţă au permis unor intermediari să facă bani închiriind locuri pe terenuri care nu le aparţineau, percepînd taxă de folosinţă. Cazurile de exploatare a adulţilor şi a copiilor au apărut în rîndul romilor şi ne-romilor (trebuie menţionat că în Franţa sînt aproape 3 milioane de şomeri şi 100 de mii de oameni fără adăpost). Mai mult decît o fatalitate culturală, care îi condamnă pe ţiganii nomazi să fie din totdeauna paria societăţilor europene, problemele de integrare pe care le experimentează sînt legate de dificultăţi conjuncturale şi administrative de acces la piaţa de muncă. (www.romeurope.org este site-ul unui grup de asociaţii franceze care se ocupă de romi.) 

Vorbind despre asta, înainte de a renunţa definitiv la ideea că romii proveniţi din ţările est-europene sînt incapabili să se integreze în Franţa sau oriunde în altă parte, ar trebui să revenim la exemplul migraţiei iugoslave mai vechi decît cea a altor ţări estice, şi, mai bine chiar, să exemplificăm diferite etape ale proceselor de migraţiune. 

Această migraţiune a demarat, de fapt, la finele anilor ’60, „normalizîndu-se“ în mare parte, fapt care nu a împiedicat apariţia unor grupuri care au comis activităţi ilegale. Cu toate acestea – după cum putem vedea azi – majoritatea imigranţilor romi din fosta Iugoslavie s-a integrat perfect în Franţa într-atît pînă cînd au devenit „invizibili“ pentru opinia publică. 

Aşadar, ce este de făcut? Singura cale este de a facilita integrarea acestor familii rome al căror număr, trebuie spus, este foarte redus. În Franţa, romii români reprezintă mai puţin de 1 procent al romilor din România, iar din 2007 această populaţie este constantă. Nu este deci vorba de un exod al romilor români către Occident, şi cu atît mai puţin de un export de probleme sociale dinspre est spre vest, asta oricît le-ar displăcea naţionaliştilor de peste tot. 

Înainte de a asculta indignările politicienilor francezi cu privire la situaţia din România care, bineînţeles, este departe de a fi idilică – dar asta nu este tema articolului de faţă – e foarte interesant de urmărit transpunerea în practică a măsurilor luate pentru a facilita această faimoasă integrare, şi anume: accesul la educaţie, instruire şi muncă. Conform studiului colectivului Romeurope, numai 10% dintre copiii romi care trăiesc în Franţa şi au vîrsta de şcolarizare (avînd în vedere că şcoala e obligatorie pentru toţi, pînă la vîrsta de 16 ani) merg la şcoală. 

Principalul motiv este refuzul numeroaselor municipalităţi, indiferent de culoare politică, de a-i înscrie pe copii, de teama instalării unei tabere în teritoriul localităţii. A avea parte de o instruire profesională e cvasi-imposibil, din raţiuni administrative legate de statutul unui nou venit. 

În acelaşi timp, accesul la angajare este limitat la anumite meserii şi extrem de complicat din cauza măsurilor tranzitorii care îi vizează pe cetăţenii români şi bulgari. 

În cele din urmă, măsurile restrictive pe care Franţa a lăsat să se înţeleagă că doreşte să le extindă pînă la expirarea termenului (31 decembrie 2013) nu poate decît să creeze dificultăţi acestei populaţii cu o situaţie deja precară şi să favorizeze infracţionalitatea. 

Problema politică „a integrării romilor“ mai are o cale lungă pînă la soluţionare. Cît despre romii imigranţi – dacă monitorizarea politică va continua – încetul cu încetul, vor ajunge să se conformeze clişeelor: săraci, analfabeţi şi condamnaţi să trăiască la marginea societăţilor noastre civilizate. 

Olivier Peyroux este sociolog, director adjunct al Asociaţiei Hors la Rue.

Foto: Lucian Muntean