Edit your profile
Stai pe Facebook ore în şir? Scrii pe forumuri de douăzeci de ori pe zi? Joci World of Warcraft toată noaptea? Ai prieteni pe Internet pe care nu i-ai văzut niciodată, dar cu care vorbeşti mai mult decît cu prietenii din lumea reală? Eşti cam „dubios“, atunci. Get a real life! Acum vreo cîţiva ani aşa ar fi reacţionat orice om „sănătos“ la cap. Utilizatorului avid de Internet i se imputau multe lucruri, de la schizofrenia între planul existenţei reale şi cel al lumii virtuale, la dependenţa nesănătoasă şi incapacitatea de a socializa. Între timp, Internetul a devenit parte firească a lumii noastre cotidiene; nu mai percepem ruptura dintre planuri, iar prieteniile noastre „reale“ se remodelează în funcţie de alte valori şi stiluri de viaţă, datorate tehnologiei. Ironia sorţii, acum situaţia s-a inversat, fobia sau reţinerea faţă de tehnologie este privită ca o dizabilitate de comunicare. Am auzit de sute de ori formula: „Dacă nu eşti pe Facebook, nu exişti“.
I-ar fi plăcut lui Aristotel pe forumul online?
În decembrie 2004, chiar înainte de alegeri, pe forumul ziarului Cotidianul de atunci, noi, forumiştii, am pus la cale un flash-mob prin care să protestăm împotriva cenzurii praticate de TVR – care nu-mi mai amintesc ce evenimente nu voia să prezinte. Anunţul s-a răspîndit rapid pe toate forumurile importante, unde mai poate fi găsit şi astăzi. În ziua cu pricina, care s-a întîmplat să fie una mohorîtă, ne-am adunat pe la prînz vreo şaizeci de persoane zgribulite, la intrarea din Pangratti a Televiziunii. Ne-am lipit bandă adezivă pe gură şi am tropăit vreo zece minute. Cam asta a fost tot. Ne-am răspîndit apoi care încotro, după cum hotărîserăm dinainte, respectînd astfel regulile flash-mob-ului despre care citiserăm pe site-urile şi forumurile de profil.
Jandarmii prezenţi acolo erau în număr mai mare decît „forumiştii“ şi, la sfîrşit, uimiţi poate de faptul că plecam atît de repede, s-au apucat să-i legitimeze pe cîţiva. Vreo doi-trei ofiţeri burtoşi în civil se agitau cu staţiile de emisie-recepţie păcănind. Au cerut şi aparate de fotografiat de la participanţi, pe care le-au înapoiat însă imediat. Nu au existat incidente serioase.
Doar că, imediat după ce grupul s-a spart, a mai apărut un autobuz plin cu jandarmi, de data asta dotaţi cu scuturi şi bastoane. N-au mai avut, cred, de ce să debarce, fiindcă toată lumea plecase. Amănuntul acesta cu autobuzul mi s-a părut destul de comic atunci – crea o disproporţie prea mare între grupul nostru firav şi forţele de ordine.
Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns acolo a fost să încerc să recunosc oameni cu care dialogasem pe forum. Nu ştiam despre cei adunaţi acolo nimic – nici nume, nici figură, nici vîrstă. Aveam fiecare cîte un nickname, şi atît. La fel făceau şi ceilalţi. „Tu eşti cutare? Eu sînt X.“ Şi, în acele momente, toţi acei anonimi – cum eram de fapt unul faţă de celălalt – formam o mică comunitate, o comunitate care se născuse pe Internet şi care se valida acum. Nu ne adunaserăm să cerem ceva, ne doream doar un exerciţiu fizic al libertăţii, printr-un protest de grad zero. După vreun an, comunitatea de pe acel forum a început să se destrame. Atunci însă, în 2004, forumul era format dintr-un nucleu tare, compus din 120-140 de membri activi, la care se adăugau vreo cîteva sute de oameni care scriau ocazional. Din acel nucleu tare făceau parte tot felul de oameni, universitari din ţară sau din străinătate, studenţi, arhitecţi, medici, oameni din publicitate, funcţionari de stat şi pensionari, dar şi mai mulţi mici patroni, tineri întreprinzători cu păreri clare şi argumentate despre direcţiile în care trebuiau mişcate lucrurile în acei ani, în România.
Cam aşa arăta pentru mine veritabila „prietenie“ pe Internet, între oameni egali, anonimi sau nu, care-şi desfăşoară cu bun-simţ argumentele, îşi răspund unul altuia pe rînd şi se unesc uneori pentru a face lucruri împreună, fără a fi mînaţi de interese personale sau de grup, imediate. Nu mă îndoiesc că o astfel de prietenie pe un forum online este o utopie, ba încă una dintre cele mai des întîlnite de la începutul Internetului pînă astăzi. Ea a luat diferite nume şi diverse întruchipări de-a lungul ultimului deceniu, printre altele şi credinţa că noile media vor induce automat o democraţie globală, vor rezolva toate problemele ţărilor sărace şi vor lovi dictaturile din toată lumea. (De ce îndepărtarea cenzurii asupra Internetului în China i-ar îndrepta pe oameni spre acţiuni civice, mai degrabă decît spre site-uri pornografice? – se întreba un editorialist de la Foreign Policy acum cîteva săptămîni.) Dar e utopia mea favorită.
Prieteni intimi sau friends pe Facebook
Cînd vorbim astăzi de prietenia pe Internet tindem să o asociem cu reţelele sociale. Bineînţeles, „friend-ul“ de pe Facebook nu are nimic comun cu modelul romantic de prietenie, descris de Montaigne – acea relaţie perfectă, autoreferenţială („nu are alt model decît ea însăşi şi nu poate fi comparată decît cu sine“), ce se petrece doar în spaţiu privat şi care e cu totul altceva decît prieteniile comune. Pe Facebook ar fi vorba doar de prieteniile comune sau de ceea ce, în româneşte, numim amici şi cunoştinţe, şi de gestionarea acestor relaţii. (Am observat de multe ori această gradare a prieteniei în limbajul comun, între prieteni, amici, cunoştinţe.)
Un text destul de influent din 2007, cînd a apărut, pînă astăzi, intitulat „Virtual Friendship and the New Narcissism“, scris de Christine Rosen şi apărut pe site-ul The New Atlantis, acuza reţelele sociale de a fi „birocratizat“ relaţiile de prietenie. „Prietenia pe aceste site-uri se concentrează mai ales pe a colecţiona, a ordona şi a ierarhiza oamenii pe care-i cunoşti.“ Pentru Christine Rosen prietenia este o relaţie ce nu poate să înflorească decît în spaţiul privat, în intimitate, iar ideea unei prietenii publice i se pare un oximoron.
Nimeni nu confundă „friend-ul“ de pe Facebook cu prietenia din viaţa reală – spune Christine Rosen. Deşi, dacă asculţi un adolescent vorbind despre reţeaua lui de prieteni pe reţelele sociale, nu prea mai eşti aşa sigur de acest lucru.
Aparent, avem o conştiinţă clară a diferenţei între spaţiul virtual şi lumea reală, aşa cum nu facem confuzie, în general, între ficţiune şi lumea reală. Una sînt „friends“, şi alta sînt „prietenii“. Doar că poate acest „spaţiu virtual“ nu este atît de autonom precum s-ar părea şi poate că între Second Life şi viaţa cotidiană nu există o ruptură atît de profundă.
O carte abia apărută – Les liaisons numériques, scrisă de Antonio Casilli (Seuil 2010) – nuanţează mult lucrurile, într-o încercare de „depatologizare“ a utilizatorului de Internet. Sociologul francez arată că nu există o ruptură între planuri, între viaţa reală şi spaţiul virtual; Google face parte în cel mai firesc mod din viaţa noastră cotidiană şi ceea ce se petrece pe Internet are repercusiuni în lumea reală. De fapt, nici nu putem vorbi de un „spaţiu virtual“, ci doar de „spaţii virtuale“. „A continua să gîndim Web-ul ca pe un spaţiu ce transcende realitatea noastră este o eroare de evaluare, cu importante consecinţe teoretice şi politice – spune Casilli. Reţelele sociale ne reconfigurează felul de a fi în societate, dau naştere unor noi forme de relaţii sociale şi ne ajută să ne gestionăm „poziţionarea noastră socială“.
Dacă practicile, politicile şi ritualurile prieteniei se modifică azi din cauza tehnologiei, nu ştiu în ce fel se schimbă emoţiile şi sentimentele. Poate că nu atît de mult.
Lucian Popescu este jurnalist la HotNews.ro.
