"Crescătoria autohtonă şi-a pierdut busola"

- interviu cu Alexandru IAVOROVSKI -

Site-ul Federaţia Ecvestră Română e neactualizat cam de pe vremea cînd dvs. eraţi preşedinte… 

Încadrată de veleitari şi nechemaţi, nicidecum profesionişti, instituţia înregistrează anacronismul site-ului ca o minoră disfuncţie, deşi simptomatică. Altele sînt „belelele“ care o lestează: educaţia, calitatea, dar mai ales modelul învechit al calului autohton, subfinanţarea cu tot cortegiul (terenuri de antrenament şi concurs total inadecvate, în principal), background-ul cultural… De pildă, România este citată de organismele internaţionale printre ţările fără reacţie publică la maltratarea animalelor, cailor, în speţă. Nu e gravă absenţa unui hipodrom autentic, cît absenţa nevoii de a avea un hipodrom, care ne dă măsura indiferenţei autohtone la fenomen, în condiţiile în care ungurii sau polonezii parcă s-ar naşte cu o bosă dedicată calului. Decuplarea europeană din „obsedantele“ decenii nu acoperă întreaga cazuistică. 

Ce înseamnă educaţie şi background cultural cînd ne referim la cai?

În primul rînd, socio-profesionalii, cei care prin prestaţia lor ar trebui să dea sens şi conţinut activităţilor pendente: crescători, geneticieni, medici, potcovari, antrenori, arbitri, organizatori, sportivi etc. Înainte de diferende, ar trebui să vorbească o limbă comună, a competenţelor, capabilă să genereze idei. Pentru a evolua, filiera are nevoie de priceperi, or acum are doar inerţii şi coterii mizere. 

Cînd mă refeream la background-ul cultural, identificam mai degrabă o chestiune de gust, de preocupare. Sigur, regăsim în folclorul nostru figura calului, dar fără să fie o temă, un filon masiv precum cel din culturile invocate. Calul la noi nu face parte din miturile fondatoare, nu e consubstanţial ca Mioriţa, de pildă.  

Să notăm în treacăt că valorizarea calului prin basmul românesc se face, în termenii actuali, prin mijloace nepermise: jăratecul nu e, oare, o proto-amfetamină, jinduirea după acel cal anume cu trei, chiar şapte inimi, nu aduce cu ocultele preparări ale bolizilor din Formula 1? 

O analiză etimologică a lexicului de specialitate (cu excepţia celebrului „mînz“ dacic) ne-ar învedera întîrzierea nevoii de numire a unor categorii de obiecte specifice. Iată, chiar această discuţie este restantă faţă de agenda maghiară (iarăşi), care dispune de cercetări filologice, dicţionare, analize comparate. 

Exemplare neperformante 

Cum poate fi educată clasa de mijloc în spiritul unei culturi care apreciază valoarea calului? 

Preocupările clasei de mijloc, într-o marjă de timp legată de evoluţia generală, va atinge acea masă critică ce va presa ea pe mediul de specialitate, să-şi sporească prestaţia. În Germania, unde sînt peste un milion de inşi implicaţi în filieră, fiecare tot al treilea mînz născut produce un loc de muncă. Pînă atunci, toţi cei care se regăsesc la capătul unei pîrghii din domeniu ar trebui să reviziteze bibliotecile, sălile de curs, să audieze seminarii, să meargă pe la concursuri adevărate, pentru a fi atractivi în pledoariile lor. 

E întristător cînd comentatorul Eurosport vehiculează, săptămînă de săptămînă, patru propoziţii incapabile să stîrnească curiozitatea. E şi mai întristător cînd crescătoria autohtonă şi-a pierdut de două decenii busola, producînd exemplare neperformante. Doar un detaliu tehnic: caii româneşti nu au mersuri pentru că specialiştii din domeniu nu ştiu ce e aia. 

Clasa noastră de mijloc e tînără, abia şi-a cumpărat maşină şi deja află că, din considerente eco, ar trebui s-o înlocuiască cu bicicleta. Pare, totuşi, să fi descoperit cluburile de echitaţie... 

În adevăr e tînără, carevasăzică fără anticorpi la bolile vîrstei. De aceea ar trebui să aplicăm o corecţie acestei unde de interes, care e şi curiozitate epistemiologică, dar şi frivolitate trendy. Nordul Bucureştilor e martorul unei erupţii de cluburi de echitaţie în care monitorii sînt în mare măsură îndoielnici, fără sistemă, oricum neacreditaţi nici măcar din perspectiva măsurilor de protecţie împotriva accidentelor. Mă întreb dacă are cineva asigurare. Dacă s-ar veni cu propunerea ca licenţele să se dea online în baza unei asemenea poliţe, s-ar lăsa cu huiduieli chiar din partea cluburilor ce şi-ar vedea încasările primejduite. Or, o societate matură îşi asumă asemenea precondiţii în mod firesc. 

După tonul dvs. pare că totul este iremediabil compromis. De unde ar trebui totuşi să înceapă toată această recuperare? 

În fapt, credinţa mea este că atitudinea faţă de cal, faţă de sport, faţă de calitatea timpului liber se va mătura în mod organic, pe măsură ce invocata clasă mijlocie se va responsabiliza, devenind societate civilă. Dincolo de cele spuse despre educaţia socio-profesionalilor, cadrul instituţional ar trebui să ofere repere, direcţii şi suport de formare. 

Avem aici două exemple, cel francez, unul cu accente etatiste (centralizare, buget, inerţia pattern-ului, suspiciunea corupţiei din spatele conflictului de interese, dar şi cîştigarea ultimelor două ediţii de Super Ligă ale Cupei Naţiunilor) – şi modelul german – eminamente asociativ, în care comunitatea locală îşi ia rolul in serios. 

Ei bine, dacă la mijlocul anilor ’90 opţiunea evacuării statului din decor mi se părea o garanţie a relansării, azi, văzînd debilitatea şi iresponsabilitatea clasei despre care tocmai glosăm, mă văd nevoit să reconsider paradigma. Există o infrastructură a creşterii calului (în jur de 20 de unităţi) ce trebuie modernizată. Doctrina ecvestră trebuie definită ca o matrice implementată de specialişti, şi nu de fidelităţi politice ori coterii valahe. Pentru a îndepărta interminabilele suspiciuni, o vreme deciziile ar trebui luate de un expert străin. Cine va tranşa această speţă va face istorie. 

Şi, totuşi, de ce nu avem rezultate la competiţiile internaţionale? 

În contextul schiţat mai sus, apariţia unor rezultate bune ar avea un caracter întîmplător şi irelevant, ba chiar cu un mare risc de supraevaluare în „buna“ tradiţie a imposturii indigene. 

Vă dau un episod desprins, parcă, din bancurile cu Radio Erevan. Un concurent care tocmai cîştigase un concurs minor în Bulgaria, declara prin luna mai, în presă, că e calificat la Jocurile Olimpice de la Londra din 2012, unde se vedea în primii 10. Or, calificările pentru zisa competiţie încep abia în 2011 şi el nu poate participa pentru că nu îndeplineşte încă nişte condiţii minimale impuse de federaţia internaţională de resort. Şansele lui sînt nule, de fapt. Setarea ţintelor nu are nimic de-a face cu 6 din 49. 

Poate mai mult ca oricare alt sport, echitaţia are nevoie de o stare de normalitate şi echilibru în societate, de o anumită detaşare de grijile curente. Dilema veche e, poate, prima care ne poate spune dacă „the middle class“ în România resimte golul şi e gata să recepteze fenomenul hipic. Ce se poate face acum (personal, cu asta mă ocup) este apăsarea pe pedala educaţiei, pentru internalizarea standardelor, în vederea compatibilizării la filiera internaţională, cînd o fi să fie.

Alexandru Iavorovski (n. 1945) a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara și Facultatea de Zootehnie a Universității de Științe Agricole din Timișoara. În perioada1991 - 1997 a fost director al Hergheliei Izvin, iar între 2001 - 2007 afost președinte al Federației Ecvestre Române. Performanțe obținute în calitate de antrenor: șapte titluri de Campion Național la Sărituri peste Obstacole și Călărețul anului 1996. În perioada 1996 - 2010 a fost arbitru, delegat tehnic și șef de pistăîn numeroase concursuri organizate de Federația Ecvestră Internațională. Este membru al Comisiei de Statute și Regulamente al Federației Ecvestre Europene, iar din 2009 - director sportiv al Federației Ecvestre Turce.

a consemnat Marius Chivu