În căutarea pierdutului "acasă"
Anul acesta se fac 13 ani de cînd am venit în România pentru studii şi am sfîrşit prin a rămîne aici. Cînd am sosit, aveam 18 ani şi ştiam România doar din romane. Fugeam scîrbită dintr-o Basarabie prea puţin cizelată, rudimentară, unde se vorbea o limbă schilodită şi urîţită. Mă îndreptam, cu energia pe care ţi-o dă visul, către aşa-zisa mea patrie spirituală, România. După 13 ani, aceste etichete altădată teribil de clare – cum pot fi doar cînd eşti foarte tînăr sau teribil de ignorant, precum eu la vremea ceea – şi-au pierdut din fermitate. Sentimentele şi aprecierile mele s-au deplasat către o zonă clar-obscură, dominată de nuanţe gri, de ezitări melancolice şi întrebări fără răspunsuri. Una dintre ele se referă la noţiunea de „acasă“ şi la semnificaţia ei pentru mine.
În cei 13 ani, România s-a transformat treptat dintr-o patrie spirituală idealizată într-o patrie necesară, un rău fără de care nu poţi trăi. Este singura ţară din lume pe care o cunosc atît de bine încît, parafrazîndu-l pe Cioran, dacă nu o dispreţuiesc întru totul este pentru că sînt prea dezgustată ca să mă las pradă sentimentelor extreme. Cu toate astea – sau poate tocmai de aceea – mă simt indestructibil legată de România. Spun „tocmai de aceea“, pentru că există un soi de voluptate perversă a apartenenţei, a cărei ultimă ipostază e să te complaci în mocirla colectivă, să adori mirosul fetidic al noroiului în care eşti scufundat pînă la bărbie numai pentru că e înnebunitor de familiar şi te scalzi în el împreună cu alţi semeni pe care ţi-i defineşti ca fiind „ai tăi“. Şi, ca orice dezrădăcinat care la un moment dat se pomeneşte singur, fără un trib al lui, cum am fost eu în primii ani de după sosire, am învăţat să gust, mai mult decît alţii, deliciile pe alocuri chinuitoare ale apartenenţei. Dar, dincolo de această legătură tenebroasă, există şi cîteva legături luminoase, solare, care mă împiedică să schimb România cu orice altă ţară. Una dintre ele e limba, căreia îmi place să îi savurez nuanţele, să îi explorez izurile arhaice, cu ale cărei expresii deocheate, intraductibile, de genul „a pierde la mustaţă“ sau „cifre din burtă“, pot să jonglez amuzată copilăreşte, oferindu-mi un lux care e permis doar în interiorul limbii materne. Din acest punct de vedere, limba este patria mea nelocalizată geografic. Un alt fir care mă leagă sînt cei cîţiva prieteni pe care mi i-am făcut de-a lungul anilor, care îmi sînt dragi, cercul de cunoştinţe şi amici reprezentînd rodul curgerii timpului, al experienţelor împărtăşite, al pierderilor şi regăsirilor periodice. Apoi, mă leagă de România universul meu cotidian, făcut din lucruri mici, rutiniere, din ritualuri anoste, dar plăcute, pe care nu aş avea răbdarea să le reconstruiesc aiurea. Şi cu toate acestea, ceva invizibil mă separă de acest univers, de oamenii apropiaţi, ceva mă face să mă simt străină. O fi din cauză că în copilăria şi adolescenţa noastră, eu şi prietenii mei din România am văzut alte filme, am mîncat altfel de îngheţată şi am primit de Crăciun altfel de acadele, am spus bancuri cu Petika şi Vasile Ivanovici, şi nu cu Bulă sau Aliniţa, şi am vibrat, îndrăgostiţi, pe ritmul unor melodii diferite. Sînt străină în lumea prietenilor mei din România pentru că straturile de adîncime ale sufletului nostru nu sînt populate cu aceleaşi nostalgii, cu aceleaşi doruri şi pentru că în singurătatea noastră simţim diferit, chiar dacă gîndim la fel. Cum spunea Vasile Ernu, România este pentru mine ca o limbă învăţată la maturitate. Pentru toate aceste lucruri în România nu mă simt „acasă“, deşi nu aş părăsi definitiv România niciodată.
Dar nu mă simt „acasă“ nici în Republica Moldova, patria mea prin naştere. În Chişinău, feţele oamenilor sînt adumbrite, iar încrîncenarea existenţei le-a marcat pe chip o nemulţumire ce stă gata să răbufnească în replici acrite de scandalagii eterni. Păşesc cu teama de a nu fi luată nitam-nisam în răspăr, din te miri ce motiv, de vînzătoarea de la tarabă sau de bătrîna veterană din troleibus. Sînt constant devoalată datorită utilizării involuntare a unor expresii pur româneşti, cum ar fi „aia“ şi „ăla“, care îmi trădează traiectoria vieţii şi mă stigmatizează, iremediabil, în ochii celorlalţi, drept „româncă“. Mă pomenesc mereu comparînd tot ce mi se relatează cu faptele similare din experienţa mea românească, mai familiară în multe privinţe decît cea moldovenească. Nu mai am decît foarte puţini prieteni acolo, majoritatea rămaşi din copilărie şi foşti colegi de clasă, dar un zid enorm mă desparte de ei: experienţa maturităţii şi a cotidianului. Este exact opusul situaţiei prietenilor mei din România: deşi în adîncul nostru simţim la fel, gîndim diferit. În Moldova nu mă simt acasă pentru că viitorul meu, preocupările şi bătăliile mele sînt în altă parte. Şi cu toate acestea, Moldova este singurul loc de pe această planetă care mă emoţionează într-un fel inexplicabil, aproape animalic. Am plîns anul trecut de 7 aprilie cînd tinerii de acolo au ieşit în piaţă şi am visat insistent alături de ei, doar că în Piata Universităţii, aşa cum niciodată nu mi s-a întîmplat să visez colectiv, în România. Numai nenorocirile oamenilor de acolo îmi produc un tremur al vocii. Numai bancurile moldoveneşti mă fac să rîd cu lacrimi. Şi pînă şi limba aceea, care mi se părea pocită cîndva, naşte în mine valuri de dor copilăresc. Moldova este patria mea prin naştere, dar şi patria unei emotivităţi profunde, adeseori înăbuşite, dar niciodată nu am reuşit să mă simt acolo „acasă“.
În fine, balanţa dintre cele două patrii în care nu mă regăsesc e şi mai dezechilibrată de un al treilea loc, despre care uneori mi se năzare ca m-aş putea simţi „acasă“ – Vestul Europei. Şi Vestul Europei este un soi de patrie imaginară, pe care am ajuns să o iubesc prin romanele lui Dickens, Flaubert, Hugo, care mi-au colorat splendid adolescenţa mea dintr-o ţară dominată de peisaje postcomuniste, prea barbară după gusturile mele de atunci. În Vest am cunoscut lucruri frumoase şi m-am bucurat de chipurile radioase, calme, ale oamenilor din jur, atît de diferite de feţele năpăstuite ale moldovenilor mei. În aceste locuri, am simţit că fac parte dintr-o normalitate care mă eliberează, care îmi permite să păşesc pe stradă şi să surîd unui trecător, fără a mă simţi stînjenită de hainele mele, de gesturile mele, fără teama că voi fi judecată şi invadată de priviri indiscrete, precum în România. M-am simţit „acasă“ în Vest pentru faptul că împărtăşesc aceeaşi înclinaţie către raţionalism, către corectitudine, discreţie, toleranţă şi respect pentru intraductibilul privacy ca şi cei ce locuiesc acolo de o viaţă şi, de ce nu, pentru că în sfîrşit acolo nu sînt o blondă rătăcită într-o mare de bruneţi, ca în Bucureşti. De asemenea, în puţinul timp petrecut acolo, anxietăţile colective, psihozele şi plăgile societăţii nu au avut timp să mi se strecoare în sînge. Astfel, paşii mei pe străzile pavate din capitalele europene au rămas uşori, aerieni, eliberaţi de povara duplicitară a apartenenţei, de care mi-e dor şi de care aş vrea să scap totuşi. Pentru că nu mă simt stingheră, pentru că realitatea exterioară corespunde proiecţiilor mele despre normalitate, pentru că foamea mea de frumuseţe e satisfăcută, în Vest mă simt acasă şi, totuşi, ceva lipseşte. Îmi lipsesc o sută, o mie de lucruri, îmi lipseşte totul pentru ca Vestul Europei să devină „acasă“.
Nu ştiu unde este „acasă“ pentru mine. Nu ştiu dacă această confuzie este o fatalitate ce ţine de cifra 13 a anilor mei de şedere în România sau e o condiţie ineluctabilă a celor vag dezrădăcinaţi, plecaţi în căutarea unor patrii imaginare şi mereu convinşi că „viaţa e în altă parte“.
Victoria Stoiciu este coordonator de proiecte.
