⬆
avem şi noi străinii noştri
Totul a început în iarna lui 1989
Avertisment către cititor: cum aş putea să explic, în doar cîteva rînduri, privirea pe care o am asupra României, ataşamentul meu faţă de această ţară de care sînt legat de mai bine de 15 ani? Nu pot să vă propun decît un început, fiindcă „sîntem în România şi asta ne ocupă tot timpul“ (Mircea Badea). Consideraţi, aşadar, propunerea care urmează o introducere ce ar trebui continuată.
E posibil să fii persan
Imaginea noastră în ochii străinilor reprezintă una dintre cele mai vechi şi persistente obsesii româneşti. De obicei, ea se exprimă în două registre: o superioritate insuportabilă – sîntem infinit mai deştepţi şi mai capabili decît alţii, dar vitregiţi de istorie şi soartă – sau un la fel de nefiresc şi agasant complex de inferioritate – sîntem sub orice critică, aproape sub-umani, ca la noi la nimeni.
M-am stabilit în România. Și ce dacă?
Se împlinesc patru ani de cînd trăiesc în România şi mi se pune întotdeauna, cu aceeaşi suspiciune, această întrebare: „De ce-ai venit aici?“. Unui român i se pare atît de ilogic faptul că un străin vine în ţara sa, încît caută mereu un motiv logic. „Aţi venit pentru o femeie? Nu!? Atunci înseamnă că trebuie să cîştigaţi destul de bine pe aici...“ Femeile şi banii, iată singurele motive pentru care noi, străinii, putem veni să trăim în România... în opinia românilor. Nu pot exista şi alte motive
Un scoțian în căutarea provocării
Mulţi oameni se plictisesc în ţările occidentale dezvoltate fiindcă totul s-a făcut, e organizat, fixat, totul funcţionează bine – sau relativ bine –, în orice caz funcţionează, ca o maşinărie uriaşă cu multe componente, şi în cel mai bun caz poţi deveni o componentă cu loc bine ştiut a acestei maşinării.
Vecinii noştri de peste mări şi ţări
Aveam mai puţin de cinci ani cînd în scara blocului socialist cu opt etaje în care tocmai ne mutaserăm am văzut un tînăr negru. Sprijinea balustrada de lîngă cutiile de scrisori, probabil aştepta pe cineva. L-am privit înmărmurită, era o apariţie desprinsă parcă dintr-un film cu sclavii de pe plantaţiile de bumbac din Sud, înainte de Războiul de Secesiune.
A pub away from home
O vorbă de duh spune că dacă eşti destul de norocos încît să fii irlandez, eşti deja suficient de norocos. Iar cînd vine vorba de pub-uri, e cît se poate de adevărat. Irish pub-urile par să fie chiar şi în Bucureşti una dintre reţetele cele mai de succes, dacă e să te iei după numărul noilor localuri de gen apărute numai în ultimul an, în plină perioadă de criză.
Români şi străini în perioada comunistă
În Franţa, Marcel Fontaine a înfiinţat postul de radio Paris în limba română (pe vremea aceea încă nu exista Europa Liberă). Era un mijloc de a ne încuraja şi informa, pe noi, cei rămaşi în aşteptarea... americanilor. Corespondenţa aceasta a fost considerată «spionaj în favoarea unei puteri străine». Să fim serioşi: ce informaţii secrete puteam să deţinem noi, eleve de liceu?
În căutarea pierdutului "acasă"
Anul acesta se fac 13 ani de cînd am venit în România pentru studii şi am sfîrşit prin a rămîne aici. Cînd am sosit, aveam 18 ani şi ştiam România doar din romane. Fugeam scîrbită dintr-o Basarabie prea puţin cizelată, rudimentară, unde se vorbea o limbă schilodită şi urîţită.
Sînt norocos, pot să am o viaţă de freelancer
Mulţi prieteni de-ai mei care au studiat cu mine la Oxford acum lucrează în zona politică sau financiară. Am lucrat ca DJ să cîştig bani, dar şi pentru distracţie. Oxfordul era pentru mine, de mic, un vis, datorită atmosferei academice. Chiar am cîştigat nişte bani frumoşi, fiindcă sînt mii de studenţi acolo, însă cluburile sînt mizerabile, slabe. Cînd puneam muzică, era coadă în club în fiecare noapte.
O categorie specială: refugiaţii
Înainte de căderea Cortinei de fier, România nu recunoştea statutul de refugiat. După aceea, UNHCR alături de partenerii săi a început să supravegheze adoptarea unei legislaţii şi construirea unor centre de recepţie în conformitate cu prevederile internaţionale.