Vecinii noştri de peste mări şi ţări

Publicat în Dilema Veche nr. 338 din 5 - 11 august 2010
Vecinii noştri de peste mări şi ţări jpeg

Aveam mai puţin de cinci ani cînd în scara blocului socialist cu opt etaje în care tocmai ne mutaserăm am văzut un tînăr negru. Sprijinea balustrada de lîngă cutiile de scrisori, probabil aştepta pe cineva. L-am privit înmărmurită, era o apariţie desprinsă parcă dintr-un film cu sclavii de pe plantaţiile de bumbac din Sud, înainte de Războiul de Secesiune. Apoi s-a întîmplat ceva straniu: cu o mină cît se poate de serioasă, mi-a făcut cu ochiul. Ţin minte că m-am speriat atît de tare, încît am izbucnit în plîns şi am luat-o la fugă în sus, pe scări. În anii ’80, străinii din România, care de regulă proveneau din ţările arabe sau din prietenoasele şi „în curs de dezvoltare“ ţări africane, mai puţin din Europa occidentală, erau priviţi cu suspiciunie ca pe o ciudăţenie exotică care reuşise cumva să facă o breşă în sistem. Aveau blugi, valută şi mestecau gumă, iar vara, la mare, mergeau la „shop“. Nu aveam acces la viaţa lor, aşa cum nu aveam acces la ce se întîmpla dincolo de graniţele ţării. Alcătuiau mici enclave, mici comunităţi închise şi exista o convingere generală că nu era bine să ai de-a face cu ei. 

În lumea paşnică de la bloc a acelor vremuri, cu regulile şi tabieturile ei, nimeni nu îndrăznea să-şi închipuie cum ar fi să aibă un vecin din Siria sau unul din Vietnam. Cîteodată chiar şi familiile de romi care făceau parte din clasa muncitoare şi primiseră printr-un noroc o repartiţie la ultimul etaj treceau drept outsideri. Pe scară nu simţeai decît miros de tocană şi de sarmale, nicidecum de kebab sau de curry. Vecina de la II care terminase Filologia, secţia chineză-japoneză şi pleca frecvent în China, pentru a înlesni comunicarea între popoarele prietene, era considerată o persoană excentrică. Deşi nici unul dintre vecini nu văzuse vreodată un chinez în carne şi oase, probabil că nu s-ar fi mirat dacă, într-o bună zi, o mică armată de „prieteni“ cu ochii oblici ar fi bătut la uşă ei, „deranjînd blocul“, aşa că o priveau cu dezaprobare. În plus, mai circulau vorbe de genul „ştim noi ce are în casă!“. „Porţelanuri fine, haine, aparatură, bijuterii, dolari“, o adevărată comoară adusă din China sau de prin aeroporturile străine. Cu toţii erau convinşi, mai ales după povestea cu Mihaela Runceanu ce devenise un soi de OTV transmis „în direct“ pe cale orală pe Calea Moşilor, că „sigur or să-i spargă casa!“. Desigur, prezumtivii hoţi nu s-ar fi mulţumit doar cu porţelanuri chinezeşti şi mai apoi ar fi avut în vizor alte apartamente de pe scară, aşa că vecina care cunoştea limba chineză devenise o ameninţare la adresa întregului bloc. De fapt, întreaga „problemă“ era una cît se poate de meschină şi s-ar fi putut numi, mult mai simplu, invidie: de trei ori pe an copiii de la etajul II mestecau caramele chinezeşti, ceilalţi nu. 

Pînă la urmă nimeni n-a spart apartamentul traducătoarei, însă un alt apartament a fost călcat de hoţi, în blocul de vizavi. Aici stătea în gazdă la o doamnă în vîrstă o studentă la medicină care „se încurcase cu un arab“ (sau cu mai mulţi – au spus cei din bloc!). Despre fată s-ar mai fi putut spune că era drăguţă, dar că mirosea tot timpul a transpiraţie, dar „poate că asta le place la arabi!“. Desigur, arabul a umplut-o de bani şi de bijuterii, şi ăsta a fost motivul pentru care au urmărit-o hoţii ca să vadă unde locuieşte, „noroc că bătrîna nu era acasă, era plecată la piaţă, altfel i-ar fi dat în cap!“. Mare lucru n-au furat, însă atît de mult s-a discutat „cazul“ printre vecini, încît fata s-a văzut nevoită să se mute într-un cartier mai puţin pretenţios de la marginea Bucureştiului. „Să vedem cine o s-o mai ţină pe curva aia?“ – şi-a exprimat idignarea femeia de serviciu. 

„Luceafărul“, carfuţii şi vinetele din care picură ulei aromat De atunci au trecut mai bine de 20 de ani. Comunitatea „de la bloc“ s-a văzut nevoită să se adapteze şi să-i accepte pe străini, cu toate ciudăţeniile lor. Cu timpul, şi-au dat seama că, de fapt, ei sînt cei care creează mai puţine probleme decît românii. Vin şi pleacă, sînt conştiincioşi cînd e vorba de plata întreţinerii, renovează apartamentele închiriate şi le pun termopane. 

Într-unul dintre blocurile în care am locuit, se stabilise la etajul X o familie numeroasă de vietnamezi. Vecinii se întrebau cîţi sînt, de fapt. Liftul făcea vreo trei ture ca să-i aducă pe toţi la parter, atunci cînd plecau duminica la picnic, înarmaţi cu termosuri şi cu palete de badgminton şi cînd se îmbarcau pe tăcute într-un jeep imens, negru. Copiii mergeau la o şcoală din apropiere. „Să vedeţi ce frumos recită «Luceafărul!»“, le spunea celorlalte vecine, pe bancă, profesoara de matematică de la a IV-a, de puţină vreme pensionară. Era vorba despre o fetiţă de vreo 12 ani, cu pielea arămie şi cu ochi migdalaţi, care îşi uitase limba maternă. 

Viaţa tihnită de la bloc n-a suferit un şoc cultural, aşa cum toţi se aşteptau. În general, străinii erau discreţi şi aduceau cu ei acea brumă de civilizaţie care românilor le lipsea. Însă lucrurile stăteau altfel cînd era vorba despre familiile mixte. Nicoleta, blondă cu ochi albaştri, „un înger de fată“, cum spunea farmacista de la III, s-a măritat cu un „persan“. Totdeauna ţinea să precizeze că „al ei“ nu era un arab din Siria, era persan. E adevărat că nimeni n-a văzut-o vreodată cu vreun batic pe cap. Nicoleta se îmbrăca în blugi, îşi schimba culoarea părului cam o dată la două luni şi se împopoţona cu bijuteriile din aur de la magazinul soţului ei. O familie mixtă modernă, s-ar zice. În mod firesc, au apărut copiii. Mai întîi băiatul, bucuria persanului, apoi fata. Baby-sitteri au fost, pe rînd, părinţii Nicoletei, căci ea avea treabă la magazin. „Cică nu prea le merge bine!“ – şuşoteau vecinele în părculeţul alcătuit din două tobogane şi trei găletuşe de nisip, pe cînd îl priveau cu un ochi critic pe tatăl Nicoletei care îl învăţa pe băieţel să facă „tuu-tuu“, în timp ce conducea maşinuţa din plastic. „El săracu le-a zis să nu facă copiii pînă cînd se pun pe picioare cu afacerile... dar te înţelegi cu arabul?!“ În momentul în care au început să se adune datoriile la întreţinere (asta e o gogoriţă tipic românească: dacă nu plăteşti două luni întreţinerea, nu mai poţi intra în bloc decît cu privirea plecată!) au început şi scandalurile. La ore mici, vecinii spionau prin vizoarele lor cum Nicoleta şi soţul ei se certau pe coridor. „Unde sînt carfuţii? Mi-ai furat carfuţii!“ „Nu ţi-am furat nici un ban, arab împuţit ce eşti!“ Într-o astfel de situaţie critică, Nicoleta uitase să-i mai laude originea persană. 

Prin anii ’90, un doctor ginecolog arab împreună cu soţia sa, de data aceasta adusă de acasă, cu un batic suav şi discret şi cu blugi turceşti, cu talie joasă, s-au mutat deasupra noastră la etajul IX. Primul semn că acolo locuiau nişte străini a fost zgomotul straniu, însă în acelaşi timp reconfortant, produs de narghilea, după miezul nopţii, atunci cînd capul familiei se relaxa. Aveau deja trei fete şi în următorii doi ani au mai apărut încă două, în aşteptarea unui băiat. Fetele creşteau în spatele blocului împreună cu copiii români, mama lor gătea vinete umplute cu nucă pe care le punea la scurs pe balcon. Un ulei cu o aromă plăcută de mirodenii picura pe balconul nostru şi atunci au apărut neînţelegerile. 

Pînă la urmă, totul s-a rezolvat pe o cale amiabilă. Ea a apărut la uşă, zîmbind, cu scuzele de rigoare într-o limbă română stîlcită şi cu o farfurie plină cu vinete cu nucă. Aşa s-a produs ad-hoc un schimb cultural şi o înfrăţire între două popoare care împărţeau, printr-o conjunctură a sorţii, spaţiul meschin al unui bloc socialist de pe Calea Moşilor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Patroni de restaurant, șantajați cu recenzii false pe internet. Cum au reacționat
O rețea mică de restaurante independente se confruntă cu un atac cibernetic de tip șantaj. Criminalii informatici îi amenință pe proprietari cu recenzii negative pe platformele online, forțându-i să plătească sume mari de bani pentru a le evita.
image
Șoșoacă nu se dezminte: a lăudat Rusia în primul discurs din Parlamentul European VIDEO
Eurodeputata SOS Diana Șoșoacă a spus, în primul discurs din Parlamentul European, că Federația Rusă este singura care își dorește pacea în războiul din Ucraina.
image
Reacția unui medic legist după ultimul festival de la mare: „Nu reprezintă nimic altceva decât deschiderea către o viață de consumator”
Medicul legist Cristian Paparau a transmis că, deși organizatorii festivalului de muzică hip-hop „Beach, Please!” se laudă cu rezultatele evenimentului, situația este cu totul alta. „Nu faci nimic altceva decât să încurajezi consumul de droguri”, arată el.

HIstoria.ro

image
Lucruri știute și neștiute despre Mănăstirea Arbore și ctitorul ei
Pe ruta mănăstirilor din Moldova, din cel mai recent proiect de turism cultural – „România Atractivă” –, cunoaștem profund patrimoniul românesc, construit, meșteșugit sau povestit. Străini și români deopotrivă, suntem chemați de sunetul de toacă și ne plecăm capetele la auzul cântărilor din zori. Ne
image
Încălzirea politică globală
Poate că 2024 va depăși recordul lui 2023 și va fi cel mai călduros din istorie, record pe care nu și-l dorește nimeni.
image
Pe vremea când nu exista cod roșu și aer condiționat: în 1911 canicula a făcut prăpad în Europa și SUA
Chiar dacă valurile de căldură devin din ce în ce mai intense și mai frecvente ca urmare a încălzirii globale, acestea nu reprezintă un fenomen nou în istorie. Un exemplu tragic este vara anului 1911, când Franța a fost lovită de un val de căldură devastator. În acea perioadă, peste 40.000 de oameni