Un scoțian în căutarea provocării

- interviu cu Rupert WOLFE MURRAY -

De cît timp trăiţi în România? 

Am început să vin din 1990. Dar sînt aici, în total, de vreo 15 ani. Acum m-am stabilit în această ţară. Îmi place locul, îmi plac românii şi îmi face plăcere să lucrez cu ei. 

Dar cum se face că aţi ajuns tocmai în România? Nu e diferenţa de mentalitate prea mare? 

Mulţi oameni se plictisesc în ţările occidentale dezvoltate fiindcă totul s-a făcut, e organizat, fixat, totul funcţionează bine – sau relativ bine –, în orice caz funcţionează, ca o maşinărie uriaşă cu multe componente, şi în cel mai bun caz poţi deveni o componentă cu loc bine ştiut a acestei maşinării. Chiar dacă eşti cea mai importantă piesă, tot un element din angrenaj cu situaţie fixă rămîi. În România maşinăria nu funcţionează deloc, mai exact nu există nici una. Trebuie să găseşti tu angrenajul potrivit, să faci lucrurile să funcţioneze. Sînt atîtea probleme de rezolvat, una mai serioasă şi mai importantă decît alta. În orice moment eşti în faţa unei provocări. 

Mulţi români, est-europenii în general, sînt bucuroşi să plece acolo unde maşinăria funcţionează. 

E adevărat, oamenii de peste tot în lume vor să trăiască într-un sistem care funcţionează, e greu să fii pionier, să iei lucrurile de la început, să le dezvolţi... E normal. Îi înţeleg şi pe românii care vor să plece. E omenesc să vrei un salariu bun şi stabil, siguranţă, o viaţă mai bună. 

Atunci sînteţi dvs. un caz special sau mai cunoaşteţi britanici care vor să meargă acolo unde maşinăria socială nu prea merge? 

Există o minoritate destul de importantă de britanici care vor să muncească în străinătate. Şi mulţi dintre britanicii care trăiesc aici iubesc acest loc. Dacă ai un salariu decent, România e un loc minunat, fiindcă oamenii sînt calzi şi autentici, şi românii îţi apreciază munca. 

Da, britanicii care locuiesc aici iubesc ţara asta.

Vă întîlniţi cu britanicii din România? 

Da. Pe deasupra, am călătorit mult şi am cunoscut britanici în diferite ţări. Eu sînt scoţian, şi scoţienilor, chiar mai mult decît altor britanici, le place să meargă peste tot. Cîteodată te şi miri cum dai de scoţieni în orice colţ din lume, fiindcă sîntem doar cinci milioane. Pentru că le place provocarea? 

Şi asta, dar pesemne uneori nu le place acasă. Scoţia e foarte provincială. Cred că e un loc minunat dacă vrei să-l vizitezi, dar nu să trăieşti acolo. 

Alături de ceilalţi britanici din România, formaţi o comunitate sau e vorba doar de indivizi care se întîlnesc uneori?

Personal, mă întîlnesc cu alţi britanici, dar nu socializez prea mult cu ei. Prietenii mei cei mai buni sînt români şi îmi place compania lor. 

Înseamnă că vă simţiţi străin în Scoţia? 

Nu chiar, dar cînd mă duc acolo mă simt tot mai mult ca un vizitator. Dar ăsta e un sentiment foarte frumos, fiindcă înveţi să-ţi apreciezi ţara din nou, din această ipostază. Cînd te-ai născut într-un anume loc, se întîmplă să nu mai ştii să-l apreciezi. Aşa, începi să-l redescoperi. 

Dar bănuiesc că aţi dat şi peste multe aspecte dificile aici. Care au fost cele mai grele în adaptarea dvs.? 

Eu nu privesc lucrurile aşa, pentru că sînt genul de om care caută greutăţile cu lumînarea, ca să găsească soluţii. Asta e profesia mea, să rezolv probleme, şi îmi place. Vreau să subliniez că am găsit soluţii în viaţa de zi cu zi, fără să dau şpagă vreodată. De exemplu, acum trebuie să mă duc la un inspector general, ceva de genul ăsta, să iau o adeverinţă că nu am cazier, e o procedură complicată, trebuie s-o fac pentru compania mea. Jumătate de zi de birocraţie, dar tot n-o să dau şpagă. Privesc toată situaţia şi dintr-o perspectivă antropologică: vreau să urmăresc mecanismele birocraţiei. Dacă eşti antropolog, sociolog sau istoric, România e atît de interesantă că nici nu-ţi poţi dori mai mult. Sistemul e de modă veche, în bună parte inspirat din cel sovietic, atît de disfuncţional, că din două, una: sau înnebuneşti, sau devii interesat să-l urmăreşti. E adevărat, să pare că românii care trăiesc aici sînt înnebuniţi de acest sistem, din motive evidente, dar e posibil şi să priveşti totul cu interes. Nici britanicii din România nu iubesc birocraţia care poate să te scoată din minţi, dar dacă-i întrebi ce le place, vor răspunde simplu: oamenii. Oamenii sînt minunaţi. Eu am fost în multe ţări, inclusiv în multe locuri din Europa, şi pot să spun răspicat că oamenii de aici au ceva special. 

Vă daţi seama că mulţi români v-ar asculta cu scepticism cînd spuneţi asta? 

Da, ştiu că românii au o părere proastă despre ei, dar ăsta e un lucru bun pînă la un punct, după părerea mea, pentru că devii mai smerit, îţi pierzi din aroganţă, eşti mai deschis faţă de ceilalţi. Săptămîna asta am fost în Galaţi, m-am întîlnit cu voluntarii care înălţau un dig în faţa inundaţiilor, şi femeia care se ocupa de ei insista ca toţi să mi se adreseze în engleză, chiar dacă eu vorbesc româneşte, pentru că „toţi românii ştiu engleză, nu sîntem proşti“. Pleca de la premisa că asta mi-aş imagina, că românii sînt proşti. 

În cîte ţări aţi călătorit? 

Multe, nici nu-mi mai amintesc exact. Cam în toată Europa, bună parte din Asia şi din Americi.

Dacă nu v-aţi fi stabilit în România, care e celălalt loc unde v-ar fi plăcut să trăiţi? 

Tibet.

a consemnat Mădălina ŞCHIOPU