Spune-mi cine eşti, ca să-ţi spun cu ce te alegi

Nu ştiu exact de ce, probabil pentru că singurul autor de istorie socială cunoscut la noi este Karl Marx, şi acela din rezumatele de la învăţămînt politic, s-a creat impresia că lumea modernă e perfect descrisă de două forme de organizare socială, socialismul şi capitalismul. Vede toată lumea cum Gazprom, o firmă cu capital majoritar de stat, cumpără reţele de distribuţie şi oameni politici prin Europa de Vest; pe la seminarii nu mai ai loc să respiri de succesul modelului economic chinez; se prăbuşesc rafturile librăriilor de tomuri despre capitalismul de stat... Şi cu toate astea, mitul capitalismului ca sistem de organizare socială persistă. Mai mult, din aproape o sută de democraţii electorale care au pornit să construiască democraţia şi capitalismul după sfîrşitul colonialismului şi căderea Uniunii Sovietice, foarte puţine au ajuns la acea variantă de capitalism ca tip ideal imaginat de Adam Smith şi descris de Max Weber. Optimiştii zic că vreo 15, pesimiştii doar că vreo cinci. Subiectul mă interesează direct, dat fiind că aceste cazuri din istorie, mai recentă sau mai veche, sînt studiile de caz pentru noua mea carte despre dezvoltarea guvernării imparţiale. Şi nu prea am studii de caz, toate sînt contestate. În sensul că s-ar fi apropiat ele de acel model ideal, dar nu sînt chiar acolo. Ele sînt: Coreea de Sud, Taiwan, Botswana, Chile, Italia, Estonia – şi de aici încep disputele. Cele mai vechi măcar sînt nedisputate: Anglia, Suedia şi Danemarca.

De la statul patrimonial  la organismul autonom 

Să mă explic. Relaţii economice de tip capitalist, proprietate privată şi economie de piaţă au existat în diverse perioade istorice, nu doar în cele moderne, vorba aceea, am avut şi piaţă de sclavi. Confuzia porneşte de la a ne imagina că introducerea pieţei aduce implicit o organizare socială de tip modern, adică o guvernare imparţială, un stat de drept, un sector public guvernat de o abordare impersonală, şi nu de cumetrii etc. Mare eroare să crezi că din prima emană a doua. Desigur, ştim că ţările cele mai dezvoltate din lume au şi una şi alta, dar a presupune că una este cauza suficientă a celeilalte e o greşeală. Anglia, patria ideologiei capitaliste, a trebuit să taie capul unui monarh ca să-i înveţe pe urmaşi să nu mai exproprieze agenţi privaţi ca să-şi plătească regele datoriile. Mai nou, unii istorici argumentează că Adam Smith nu descrie un sistem care exista deja, ci face advocacy – cum am spune noi azi – cu scopul de a limita parţialitatea statului în favoarea unor actori economici, care era regula, nu excepţia. A fost nevoie de un enorm scandal, cu totul similar celor de azi, cel al Companiei Indiilor, la care statul a trebuit să plătească din bugetul public pierderile unor actori privaţi, cînd această companie s-a dezumflat la bursă (jumătate din parlamentari erau acţionari), ca să devină normă un sistem în care riscul, ca şi profitul, sînt integral privatizate şi statul nu favorizează nici un interes economic privat. Şi de la acceptarea normei la generalizarea ei au mai trecut cel puţin o sută de ani. De la statul patrimonial, practic proprietatea privată a unui monarh care distribuie rente favoriţilor săi, ca în Anglia Stuarţilor, la organismul autonom faţă de interese private care e statul modern, care tratează imparţial pe toată lumea, mai ales pe toţi actorii economici, şi veghează ca regulile jocului – competiţia egală – să fie respectate e o cale foarte lungă. Şi nu e clar dacă asta e regula, sau mai degrabă excepţia istorică.

Patrimonialismul clasic, în care statul e în mare măsură proprietatea unei familii sau a unui grup, e doar excepţional în istorie, succedat de un regim modern. Fie încercările de a construi state moderne şi democratice eşuează, şi regimul se repatrimonializează după formarea unui stat naţional (acesta e în literatură modelul descris ca neopatrimonialism, care caracterizează mare parte din Africa după colonialism), fie democraţia prinde şi pluralismul reuşeşte să devină regula jocului. 

Clientelismul  concurenţial 

Dar confiscarea statului de către interese private nu dispare, doar că monopolul e înlocuit de o competiţie între grupuri: cine cîştigă spoliază statul şi guvernează generînd rente (posibilităţi de cîştig privat cu riscuri acoperite de stat) către clienţii săi. De asta ţările din Europa de Est conduc în topul favoritismului guvernamental, un indicator măsurat de Forumul Economic Global, noi cel puţin sîntem în ultima cincime din vreo 132 de ţări. Acesta e modelul pe care eu îl numesc clientelism concurenţial şi dl Iliescu – capitalism de cumetrie, un regim nemodern, în care distribuţia bunurilor publice nu e impersonală şi egală, ci particulară şi personală. Spune-mi cine eşti, ca să-ţi spun cu ce te alegi. 

Teoretic, după acest regim ar trebui să urmeze un regim modern, în care distribuţia are loc pe baza universalismului etic, toată lumea are şanse egale de a căpăta ceva la merit egal, şi aşa mai departe. Exemplele istorice nu sînt tocmai încurajatoare. Puţine ţări reuşesc, sub 20 cu totul din circa 200 de state cîte cunoaştem, iar unele, ca Grecia sau Argentina, au parte de zeci de ani de democraţie şi capitalism fără ca elementele de bază ale modelului să fie afectate, ţara întreagă fiind lăsată moştenire fiului sau soţiei, după caz. Într-o carte recentă (2009), laureatul Premiului Nobel Douglass North argumentează, împreună cu colaboratorii săi, că starea naturală este tratamentul discreţionar şi o ordine socială închisă, şi nu acest tip de capitalism occidental bazat pe universalism etic, care e doar o excepţie istorică generată de mentalitatea calvinistă. Nu avem nici o garanţie că ţările noastre vor reuşi să ajungă la acest regim, ne consolăm doar cu ideea că nici Adam Smith nu o avea pe cînd explica originile avuţiei naţiunilor. De asta îi studiez eu pe puţinii care par să se apropie – ca să văd ce circumstanţe favorizează pe promotorii unui asemenea regim, şi cum reuşesc ei să schimbe ordinea socială clientelară într-un echilibru nou. Dar cum studiul nu e suficient, mai organizez şi cîte un top al integrităţii la universităţi sau parlamentari, că istoria mai trebuie şi ajutată cu puterile noastre, oricît de modeste. 

Asta e lecţia. Capitalismul nu e, din păcate, o cale de a face ordine în lume în mod natural şi de a crea o relaţie modernă între un stat şi societatea sa. El e, dimpotrivă, rezultatul unei asemenea relaţii. El nu construieşte, el trebuie construit. 

P.S. Dacă aceste rînduri au fost insuportabil de concentrate şi cam abstracte, scuze, citiţi şi Douglass North et al., „A Conceptual Framework for Interpreting Recorded Human History“ (decembrie 2006) http://www.nber.org/papers/w12795, şi propriul meu text teoretic, „Corruption. Diagnosis and Treatment“, în Journal of Democracy (iulie 2006), http://www.journalofdemocracy.org/articles/gratis/Mungiu-Pippidi-17-3.pdf.  

Alina Mungiu-Pippidi este politolog, specializată în postcomunism. Este profesor la Hertie School of Governance, Berlin. Este consultant pentru România şi Europa de Est al mai multor instituţii internaţionale, precum Banca Mondială, UNDP şi Freedom House. Cea mai recentă carte publicată (împreună cu Gérard Athabe) este: Secera şi buldozerul. Scorniceşti şi Nucşoara (Editura Polirom, 2004).