Aşa-zisul „capitalism de cumetrie“ poate fi înţeles prin intermediul ideal-tipului weberian „capitalism politic“. Pentru Max Weber, „capitalismului politic“ îi erau subsumate trei moduri de manifestare: „profituri politice prădalnice“ (din finanţarea războaielor şi a revoluţiilor – pirateria clasică), „obţinerea de profit prin forţă şi dominaţie“ (prin cuceriri, exploatarea coloniilor etc.) şi „obţinerea de profit prin înţelegere cu şi sub protecţia autorităţilor politice“. Capitalismele postsocialiste se apropie cel mai mult de ultimul mod de manifestare weberian şi implică realizarea de profituri însemnate prin intermediul şi sub directa oblăduire a politicului. Aşadar, din punct de vedere istoric, fenomenul nu este nou. Concret, în centrul şi estul Europei „capitalismul politic“ implică convertirea fostei puteri politice în putere economică şi obţinerea de profituri economice însemnate prin politic ori sub protecţia acestuia (de exemplu, cazurile parlamentarilor ori ale oficialilor guvernamentali, care sînt în acelaşi timp oameni de afaceri de succes datorită funcţiilor deţinute în sistemul politic). 

La începutul anilor ’90, principalii actori ai capitalismului politic erau foşti demnitari comunişti (inclusiv cei din organizaţiile de tineret ale partidelor comuniste), persoane cu funcţii de răspundere în economia socialistă (foşti miniştri şi secretari de stat, directori de întreprinderi şi mai ales foşti angajaţi ai întreprinderilor de comerţ exterior), indivizi care au lucrat pentru fostele servicii secrete sau apropiaţi ai acestor structuri. Aceşti oameni făceau parte din reţele sociale prin intermediul cărora aveau acces la informaţii cruciale cu privire la iminenţa unor privatizări sau la sectoarele profitabile din economiile fostelor ţări socialiste. Aceste reţele facilitau de asemenea accesul la obţinerea de fonduri cu dobînzi preferenţiale ori la licenţe comerciale avantajoase (de monopol) în anumite sectoare de activitate (de exemplu, energie ori activităţi de import-export). De asemenea, reţelele „băieţilor deştepţi“ ofereau (şi oferă) protecţie împotriva legii. 

Spiritul capitalismului postcomunist este opus spiritului capitalismului raţional (ori vestic): mulţi dintre capitaliştii postcomunişti au o gîndire orientată pe termen scurt, ce vizează obţinerea imediată a unor profituri uriaşe, prin aşa-numitele „tunuri“. Sorin Antohi vorbea la un moment dat despre „rutinizarea tunului“ ca strategie prevalentă de îmbogăţire în România post-1990. Capitaliştii postcomunişti au succes doar în condiţii de protecţionism economic ori monopol. Statul şi şifonarea resurselor statului reprezintă cheile succesului noilor capitalişti. În absenţa statului şi a contractelor grase oferite de acesta, mulţi dintre capitaliştii postcomunişti nu ar exista. Frugalitatea, munca asiduă şi reinvestirea profitului – elemente weberiene definitorii ale eticii protestante şi ale capitalismului raţional – sînt străine multor capitalişti postsocialişti care par a fi animaţi doar de dorinţa de a epata prin consum ostentativ ori lux („conspicuous consumption“ cf. T. Veblen). 

În estul Europei, prima analiză notabilă a fenomenului îi aparţine Jadwigăi Staniszkis (1991). Potrivit acesteia, la finele anilor ’80, anticipînd căderea comunismului, unii oficiali polonezi au început să-şi convertească puterea politică în capital economic (îndeosebi în cadrul întreprinderilor de export-import); Staniszkis a etichetat aceste activităţi drept „capitalism politic“, fără însă a merge pe linia clasică a lui Weber. Elemér Hankiss a analizat capitalismul politic în cazul Ungariei la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. În sociologia americană transformările postsocialiste au generat numeroase controverse academice şi au culminat cu aşa-numita „dezbatere asupra teoriei tranziţiei la economia de piaţă“ în 1996, în paginile prestigioasei publicaţii American Journal of Sociology. Studiile realizate pe această temă au luat în discuţie cazurile Ungariei, Poloniei, Rusiei şi Chinei. 

Una dintre mizele dezbaterii era următoarea: în ce condiţii instituţionale transformările postsocialiste conduc la apariţia „capitalismului politic“? Care sînt factorii care îi pot avantaja pe funcţionarii fostelor regimuri comuniste în postsocialism? Într-un articol pe care l-am publicat în East European Politics and Society (în 2004), identificam în cazul Europei de Est doi factori majori: 1) istoria politico-instituţională a regimurilor comuniste; 2) despărţirea de regimul comunist. De pe aceste poziţii, susţineam că în ţările în care s-a încercat reformarea economică a sistemului socialist înainte de căderea acestuia (de ex., Ungaria şi Polonia) şi în ţările în care opoziţia anticomunistă a cîştigat primele alegeri libere (de ex., Ungaria, Polonia), frecvenţa fenomenelor asociate capitalismului politic este mai redusă. În ţările în care nu au existat încercări de reformă economică înainte de 1989 şi acolo unde foştii comunişti au cîştigat primele alegeri libere (Bulgaria şi România), frecvenţa fenomenelor capitalismului politic va fi mai ridicată. 

Ca o ilustrare a celor de mai sus, potrivit săptămînalului polonez Wprost (citat în revista Capital-Top 300) în anul 2003, lista celor mai bogaţi 50 de est-europeni includea 5 români, 30 de ruşi şi 6 ucraineni. Pe aceeaşi listă se mai aflau 4 multimilionari polonezi şi doar un ceh. Cel mai bogat maghiar nu a fost inclus în listă deoarece averea sa era mai mică de 300 de milioane de dolari. Altfel spus, ţările cel mai puţin reformate politic şi economic, precum Rusia, Ucraina ori România, furnizau la acea dată grosul multimilionarilor din regiune. Să nu ne facem iluzii şi să nu considerăm cazul României mai exotic decît este. 

Capitalismul politic este întîlnit şi în Polonia, Ungaria sau în Cehia; din raţiuni care merită discutate separat, amploarea fenomenelor de tipul capitalismului politic pare a fi mai redusă în aceste ţări decît la noi sau în Bulgaria. Mai mult, forme de „capitalism politic“ pot fi regăsite de-a lungul istoriei şi în ţări precum Marea Britanie, Franţa ori SUA. De altfel, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX, construcţia capitalismului şi a primelor mari averi a fost mult mai sălbatică şi violentă (la propriu) în SUA decît în Europa centrală şi de Est postcomunistă. 

Observîndu-mi preocupările în domeniu, un prieten american m-a întrebat odată, pragmatic: „Ce vă frămîntă atît de mult cine construieşte capitalismul atîta vreme cît el este construit?“. Sînt cel puţin două motive care explică neliniştile est-europenilor. În primul rînd, potrivit lui Weber, „capitalismul politic“ nu conduce la creştere economică şi bunăstare pe termen mediu şi lung. Dintre cele trei ideal-tipuri de capitalism discutate de Weber – capitalism tradiţional, capitalism politic şi capitalism raţional – doar ultimul ideal-tip (cel vestic) are efecte pozitive asupra dezvoltării economice şi bunăstării. Prin logica şi mecanismele sale, capitalismul politic generează disparităţi economice uriaşe, sărăcie şi stagnare. În al doilea rînd, repulsia est-europenilor faţă de noile realităţi economice este generată de faptul că principalii cîştigători ai tranziţiei post-comuniste sînt indivizi care au deţinut funcţii de răspundere în comunism. Or, în întreg spaţiul central şi est-european, comunismul a fost perceput ca un regim nelegitim, instituit prin forţă la finele celui de-Al Doilea Război Mondial de către fosta URSS. Este greu să fi entuziasmat de binefacerile şi promisiunile capitalismului în România, atîta timp cît la temelia acestuia stă lipsa de legitimitate a unora dintre reprezentanţii săi. 

Cătălin Augustin Stoica şi-a obţinut titlul de doctor în Sociologie la Universitatea Stanford (SUA) în 2005. În prezent este director general al Centrului de Sociologie Urbană şi Regională – CURS şi lector universitar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti.