Cînd tineretul nu mai e mîndria țării

Primele lucruri pe care le-am auzit despre studenţie şi ce înseamnă a fi student erau despre lipsuri. De toate felurile şi pentru fiecare în parte. Imaginile care mi se creionaseră în minte făceau referire la cît de puţini bani are un student, cum trebuie să se strecoare prin toate portiţele pentru a obţine o „dispensă“ din partea profesorului sau cum să copieze mai bine. Cuvîntul de bază era „puţin“, atît din partea familiei, a prietenilor, cît şi din partea statului (în cazul nostru, universitatea).

Pentru aceşti tineri, totul se dădea pe tavă, gata ambalat, şi ei trebuiau să se rezume la atît. Trăind cu nemulţumirile şi lipsurile, ajungeau, la un moment dat, să le considere ca fiind parte din peisaj, că doar... „aşa trebuie să fie“. Şi, din păcate, aceeaşi atitudine am întîlnit-o, la rîndu-mi, poate cu un grad de nepăsare mai mare faţă de ce-i în jur. Acum, niciodată nu e bine să faci o comparaţie între ce-a fost în trecut şi, bineînţeles, ce este în zilele noastre. Evident că sînt diferenţe, iar dacă eşti de partea trecutului, automat vei spune că atunci era mai bine. Dar, printre amintirile rudelor, spusele profesorilor şi faptele colegilor mei, în zilele noastre parcă soarele se învîrte mult mai lent pentru unii dintre ei. O bună parte din studenţi îşi păstrează nemulţumirile la nivel de bîrfă pe holurile universităţii, la cafea, sau după ce au aflat că au primit o notă mică la un examen.

Cele mai frecvente? „Iar închid la secretariat mult prea repede“, „De ce au pus examenul atît de dimineaţă?“, „M-am săturat de apa caldă cu program“ sau „Îl urăsc pe profesorul X pentru că la el nu se poate copia“. Oricît de banale ar părea, se pare că, pentru mulţi, acestea devin probleme elementare şi dileme existenţiale. Zîmbetul care-ţi apare pe faţă cînd le auzi se transformă într-o amărăciune mult prea puternică, mai ales cînd ştii că acestea vor rămîne singurele preocupări ale lor. Şi mult mai dureros este faptul că, după trei ani în care a fost student la Universitatea „Alex. I. Cuza“ din Iaşi şi merge la „Marşul absolventului“, îl auzi pe cel de lîngă tine întrebîndu-se cum arată rectorul.

Bineînţeles, nu cerem un spirit militant şi revoluţionar de la toţi, nu ne aşteptăm la nici o revoltă precum cea din 1987, care a avut loc în Iaşi. Ba mai mult, poate nici nu este bine să existe această presiune şi atmosferă tensionată într-un spaţiu academic, însă trebuie să se treacă dincolo de aceste probleme şi pentru a scăpa de indiferenţa resimţită din ce în ce mai mult.

Vreme de un an (universitar), învăţămîntul superior din România a devenit, treptat, subiect de scandal şi de cancan atît pentru presa naţională, cît şi pentru autorităţile în sine. Criza economică a dovedit, încă o dată, cît de fragil este întreg sistemul şi cît de greu se poate adapta schimbărilor. Reducerile bugetare au dus la întreruperea numeroaselor proiecte academice, doctoranzii s-au văzut cu bursele blocate, iar numai anul trecut fondul pentru cercetare a fost redus cu aproape trei sferturi din valoarea alocată iniţial. Din păcate, nemulţumirile au fost, de cele mai multe ori, la nivel declarativ (în presă, în sălile de cursuri, pe holurile universităţii şi acasă), iar protestele timide.

Proiectul Legii Educaţiei Naţionale, propus de ministrul Daniel Funeriu, a produs nenumărate nemulţumiri atît în rîndul profesorilor, cît şi al studenţilor, din momentul în care a fost făcut public. S-a vorbit despre politizarea sistemului (sic! pînă acum eram curaţi ca lacrima), încălcarea autonomiei universitare, de modul defectuos de alegere a rectorului sau de aşa-zisul clasament al instituţiilor de învăţămînt, care ar urma să stabilească ulterior şi bugetul alocat fiecăreia în parte. Schimbările propuse au fost privite cu neîncredere, ba mai mult, cu repulsie din partea unor instituţii de învăţămînt. În ceea ce-i priveşte pe studenţi, de nemulţumirile lor s-au ocupat tinerii înscrişi în asociaţii şi alte ONG-uri care le protejează drepturile. Acestea au luat, mai întîi, forma unor comunicate, apoi discuţii cu ministrul de resort, ca, în final, totul să se rezume, din nou, la un fel de bătălie prin intermediul presei, şi de aici blocajul creat între cele două fronturi.

Din păcate, ei au fost singurii care au luat atitudine. Pentru studenţii de care am pomenit mai devreme, aceste schimbări au trecut, cum s-ar spune în popor, „ca vodă prin lobodă“. În timp ce la revista noastră,

(fostă

), am prezentat din mai toate punctele de vedere implicaţiile pe care le aduce pachetul legislativ în sine, nu mică mi-a fost mirarea să aflu, din partea altor studenţi, „importanţa“ pe care o alocă ei acestor reforme. Mult prea apropiată de indiferenţă şi necunoştinţă de cauză.

Ce autonomie? Dar cum s-a ales pînă acum rectorul? Şi cine sînt studenţii care ne reprezintă în Senatul universităţii?! Astea au fost cîteva din reacţiile tinerilor la adresa întregului proiect legislativ. Nu încerc să fac o generalizare, spunînd că toată masa studenţească este la fel, dar, în astfel de cazuri, începi să te întrebi cine e de vină şi, dacă cei vizaţi nu reacţionează, atunci pentru ce se mai face atît de mare zgomot.

În final, organizaţiile au adunat, pe 12 mai, peste 600 de tineri în faţa Prefecturii ieşene. Printre scandările obişnuite („Jos Băsescu, Guvernul şi întreaga companie a lui“), au cerut păstrarea fondului pentru burse, renunţarea la creşterea taxei de şcolarizare sau păstrarea locurilor în tabără oferite pînă acum (pe o pancartă: „Legea Educaţiei, încă o aberaţie“). Cereri legitime de altfel, despre subvenţiile mici oferite s-a tot discutat, cît despre taxa de şcolarizare, nu putem să ne ridicăm la nivelul celor europene şi să o creştem încontinuu. Dar cînd scrii pe o pancartă „da-ţi-mi bursa înapoi!“ şi vrei să ai tabere la mare, cui să dăm în cap şi pentru ce să ne revoltăm atunci? Din păcate, studiile universitare par a fi obligatorii pentru toţi absolvenţii de liceu, prin urmare nu mai trebuie să ne mirăm cînd vedem – vorba unei colege – cum un tînăr de la Facultatea de Litere scrie „mi-au“ aşa cum face pisica.

Poate că măsurile de austeritate ale Guvernului Boc nu sînt cele mai bune, înţeleg şi nemulţumirile cadrelor didactice, în semn de solidaritate unii studenţi li s-au alăturat, dar aş dori să aud un student, la un moment dat, că ar cere, în piaţa publică, note pe drept, fără copiat în sălile de curs şi profesori mai exigenţi. Ne place să fim în postura de Gică Contra mai mereu şi să punem totul sub semnul derizoriului, rîdem de cei care ţipă în locul nostru şi la final, cînd primim şi diploma, spunem cît putem de tare „învăţămîntul românesc e prost“. Atunci, pentru ce să protestăm şi cine să o mai facă? Sîntem ocupaţi.

Opinia veche

Rebel fără cauză)