3 întrebări pentru 3 cititori de meserie

Am întrebat mai mulți cititori de profesie: "Care ar fi cele mai bune (mai importante, mai surprinzătoare) trei cărți (de literatură, mai ales) pe care le-ați citit în ultimii ani? De ce nu le-ați înlocui cu altele trei?". Au răspuns doar trei dintre ei, lucru care nu poate fi deloc întîmplător. (Simona SORA)

Gelu IONESCU, critic literar 

Încerc să scriu cîte ceva despre cărţile sub impresia cărora sînt în ultimul timp. (Cît de lung?, cît de... timp?).

Prima ar fi Muntele vrăjit – cred că e a patra sau a cincea reîntîlnire. Viaţa lui Hans Castorp îmi atinge viaţa în felurite şi stranii contacte: o intimitate aproape cutanată, de pildă. Dar cîtuşi de puţin o identitate: Mynheer Peepercorn îi spune: „Omul este divin în măsura în care simte“. (Să fiu iertat, nu pot cita decît pe româneşte. Am şi textul în limba lui, o ediţie din 1926 – o privesc uneori cu o ironică invidie). Aş vrea să mă simt divin – precum Castorp, nu reuşesc. Boala – ca boală, nu ca diagnostic: complicitatea cu ea, străjuită de speranţă şi deznădejde. Doctorul Behrens, ca părinte sever pînă la a deveni simpatic. Madame Chauchat pe care o văd mereu trecînd prin uşi care se lasă trîntite, cu silueta ei fragilă şi iute, cu o figură pe care nu o disting; nu o văd, nici măcar ochii ei oblici; pentru mine nu seamănă cu aceea despre care se zice că i-ar fi fost prototipul: Katia Mann, soţia – prea soţie în viaţa ei adevărată pentru a avea evanescenţa subtil senzuală a rusoaicei, atît disponibilă în spiritul şi trupul ei bolnav. Apoi scena de spiritism – nu voi şti niciodată dacă e o descripţie ironică sau una intimidată – pentru că în literatura lui Thomas Mann nu cred că există perplexitate decît dacă dăm la o parte un teribil zîmbet (poate fi un zîmbet teribil?). Apoi, între bucăţile muzicale de care Carstorp e captivat înainte de final – amor şi datorie trădată de soldat – în Faust, în Aida şi în Carmen – descompunere senzuală şi mister în După-amiaza unui faun, în fine, cripticul lied al lui Schubert, Teiul, mereu reascultat şi mereu ambiguu. Berghof-ul, aievea l-am văzut de mai multe ori – hotelul de lux mortuar din anii sfîrşitului de secol mai poate fi întîlnit în Elveţia – l-am zărit, odată, în 1979, cu Ion V. la Leysin, strălucind în soarele de munte.

„Desfrînarea morţii izvorăşte din viaţă, şi fără ea viaţa n-ar mai fi, iar Homo dei este la mijloc – între desfrînare şi raţiune – tot aşa cum rangul său se află între comunitatea mistică şi individualism uşuratec“. Ce desfătare am simţit şi aş resimţi să comentez încă o dată, şi încă o dată, pînă la 7 (căci 7 ani a stat Castorp lîngă „bolta cavernoasă a muntelui păcătoşilor“, la 7 mese a mîncat, fiind unul dintre cele 7 personaje principale ale istoriei, scrisă în 7 capitole...), ce desfătare e să comentezi visul din zăpadă al lui Castorp sau scena discursului definitiv al lui Peepercorn de lîngă cascadă, unde nimeni nu poate auzi nimic...

A doua carte este un album despre stilul şi arhitectura romanică – am ştiut că ştiu prea puţin şi prea pe deasupra despre această sublimă faţă a rigorii şi eleganţei.

A treia este Iluziile literaturii române de Eugen Negrici, cu toată tristeţea adevărului lor.

Să le înlocuiesc cu altele? De ce?

Luciat (www.terorista.ro) 

Trei autori, nu neapărat trei cărţi. Mircea Cărtărescu – Orbitor. Pentru că n-am mai mers niciodată atît de departe citind ceva (departe înăuntru, sper să se înţeleagă). N-aş avea cu ce să înlocuiesc cartea asta, nu cred că se poate face de două ori într-o viaţă o astfel de călătorie.

Kurt Vonnegut – aici e greu, e vorba mai degrabă de toate romanele lui la un loc (chiar şi de cele mai puţin importante), nu de unul anume. Dar, cu pistolul la tîmplă, aş alege Leagănul pisicii. Pentru bokononism (probabil că m-am convertit în sinea mea, deşi încă n-am practicat boko maru).

Italo Calvino – ultima pe care am citit-o a fost Cosmicomicării. Aşa păţesc cu Calvino, ultima citită mi se pare cea mai (bună, importantă, surprinzătoare – pentru mine, fireşte). Aş înlocui-o, e drept, poate cu Oraşele invizibile sau Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Dar vreau să rămîn cu luna verde în cap. Îmi dă un fel de high de fiecare dată cînd îmi aduc aminte şi n-am nici un chef să mă apuc de cine ştie ce plante etnobotanice ca s-o înlocuiesc. 

Daniel Cristea-Enache, critic literar 

Sînt mai multe cărţi şi bune, şi importante, şi surprinzătoare, pe care am avut norocul să le citesc în ultimii ani, dar, ca să respect regula jocului, o să menţionez numai trei.

În primul caz e vorba despre o relectură: Sara lui Ştefan Agopian. La prima citire, oarecum juvenilă, tot ce-am înţeles este că înţeleg foarte puţin din acest roman, că îmi scapă pur şi simplu printre degete. La a doua, m-am simţit ceva mai bine, dar nu îndeajuns de confortabil. Abia după a treia lectură a acestei capodopere de proză non-realistă am putut trece la comentariul critic propriu-zis.

A doua carte despre care ţin să vorbesc este Ursul din containăr – un film cu mine de Marius Ianuş. Tînărul şi turbulentul poet (care trece acum printr-o perioadă îngrozitoare) a dat aici – în opinia mea – cel mai bun volum de versuri al tinerei generaţii: fără nimic generaţionist în el.

A treia carte este una despre care n-am reuşit nicicum să scriu: Tradiţie şi libertate, a lui Virgil Nemoianu. După ce mi-am făcut nu ştiu cîte pagini cu note pe marginea celor cuprinse în ea, am realizat că spaţiul unei cronici, oricît de extensibil, e insuficient pentru un asemenea tom, pe cît de masiv pe atît de consistent.

Se pot înlocui aceste trei cărţi cu altele? Răspund ca la Radio Erevan: bineînţeles, dar ar fi păcat...