Torino în șase secvențe și 100 de pdf-uri
- ce mai citesc editorii -
Avertisment. Dat fiind că, în fond, mă voi referi la eventuale proiecte în derulare, toate titlurile şi toţi autorii menţionaţi în această dare de seamă vor purta măşti. Ceea ce le convine de minune.
Take one. Bence Sarkozy, director editorial la Magvetö, un fel de Polirom al Ungariei. Discuţia unu la Torino, într-o pauză de ţigară dintre primele două întîlniri. „Ai auzit de chinezul ăla scos de Knopf?“. „Care? Sper că nu Ha Jin, fiindcă nu vinde...“. „Nu, xxx.“ „A, nu! E bun?“ „Genial, cea mai bună carte pe care am citit-o luna asta.“ „Apropo, cît citeşti?“ „Cam una pe zi. De fapt, citesc mai multe deodată.“ „Same here. Amesteci sau citeşti numai pentru muncă?“ „A, nu, bineînţeles că amestec. Acum sînt în plină fază Cormac McCarthy.“ „Ce citeşti?“ „Trilogia.“ „Super, şi eu, m-am blocat în All the pretty horses.“ „Da, e grea, dar nu mai grea decît Blood Meridian.“
Take two. Sherif Bakr, editor din Cairo. Scena se petrece pe malul stîng al rîului Po, într-o vilă hiperaglomerată de editori care ţopăie pe ritmurile unei muzici cretine, care-mi aduce aminte de anii Costineşti ai adolescenţei. Ne cunoaştem de cinci minute. „Şi, ce fel de cărţi publicaţi? (Asta e întrebarea care sparge gheaţa între doi editori, în general).“ „De toate. Îşi ridică ochelarii, îşi masează cearcănele, aşază ramele la locul lor... Tot ce ne permite.“ „Cine să permită? întreb imbecil.“
Nu se oboseşte să răspundă. „Tu publici vreun egiptean?“ „Alaa al Aswani, Naghib Mahfuz...“ „Da, clasic. De xxx ai auzit?“ „Nu, cum e? „Genială, cea mai mare scriitoare pe care a dat-o Egiptul vreodată. Îţi trimit pdf-ul săptămîna viitoare. OK?“
Take three. Intru într-un Feltrinelli (sau o Feltrinelli...). Ca de obicei, cînd intru într-o librărie civilizată, mi se înmoaie genunchii. Spaţiu, inteligenţă, ordine, abundenţă. Îmi iau inima-n dinţi şi, încurajat de faptul că în dimineaţa respectivă urmărisem un film cu Julian Sands pe Italia Uno, fără să am vreo problemă, îmi cumpăr o ediţie superbă din Insula lui Arturo, a Elsei Morante. Plecăciunea e, de fapt, tot pentru Pasolini. Ca şi vinul numit Friulano pe care-l beau descifrînd primele cinci pagini într-o cameră de hotel rece, fostă uzină Fiat.
Take four. Extra-livrescă: cu Filip Florian în afara tîrgului, la o ţigară. O mică turmă de băieţi de cartier (iniţial îi cred români) ne aude vorbind româneşte. Se opresc şi ne întreabă dacă lucrăm pentru tîrg. Le răspundem în engleză că nu. Stupefacţie. „Dar vorbeaţi în italiană adineauri.“ „Nu, era română.“ „Română?“ „Da.“ Unul dintre ei, Alpha o să-i spunem, ne aruncă încîntat un Du-te-n p...a mă-tii! Apoi rînjeşte încîntat, gata să sară după bucata de carne recompensă. Se bulucesc cu toţii în tîrg, gata să-l asculte pe Eco, probabil...
Take five. Noaptea tîrziu, în camera de hotel a unui editor Random House UK. Devin atent doar pe la jumătatea discuţiei. „OK, în clipa aia las jos lada cu sticle de vin şi-i spun: Ian, cred că e cea mai jenantă clipă din viaţa mea.“
Mă bag în discuţie, gata să-mi dau în vileag nesimţirea de a dormi în picioare alături de convivi: „Care Ian?“
Probabil datorită vinului, se trece uşor peste măgărie şi mi se răspunde: „McEwan...“ „Înţeleg. Încerc să-mi amintesc cîţi ani de convieţuire efectivă mi-au luat mie pentru a-i putea spune «Ioane» lui Ioan Es Pop... Dar cred că eu sînt defect, pentru că în discuţie intervin Martin, Salman, Paul etc.“
Take six. Aeroportul din Torino, poate cel mai deprimant aeroport din lume după Băneasa.
Ultimul pahar de vin cu Jose Hamad de la 451 Editores, Spania. Scoate din geantă cel mai recent roman al lui Isaac Rosa, pe care mi-l păstrase pentru final. „Tot socialist, îl întreb?“ „Altfel nu ţi l-aş da...“
Vorbim despre şomajul din Spania, poate cel mai mare de după Războiul Civil, vorbim despre posibilitatea ca el să-şi piardă slujba, despre prieteni comuni, editori, agenţi literari, şi-mi aduc aminte de o noapte plină de fum şi prietenie, din 2008, pe undeva, în nordul Germaniei, cînd, la întrebarea „Care credeţi că e cel mai important lucru în meseria de editor?“ a răspuns, fără să se gîndească, „being honest“. Îmi dau seama că, spre deosebire de el, îmi pierd treptat acea onestitate pe care o aveam la începutul drumului de editor, onestitatea pe care mi-o datoram mie, ca om.
Bogdan-Alexandru Stănescu este critic literar.
