Mai aproape de tine

Mă duceam azi spre poştă şi, în drum, am văzut un panou uriaş pe care scria „MAI APROAPE DE TINE“ şi, sub panou, un dric vechi (marca Ford) – în stînga fiind o dugheană cu „Servicii funerare complete“. Reclama era pentru Metro, dar un Metro nu prea vizibil, astfel încît mai aproape de mine mi s-a părut dricul şi mi-a adus aminte de una dintre ultimele cărţi pe care le-am citit, Nimicul de temut a Julian Barnes. Un jurnal. Autorul renunţă la splendidele sale artificii stilistice şi, într-un stil inteligent-sincer-disperat, vorbeşte despre moarte. Prin ricoşeu, despre deşertăciune. O carte-manual pe care o recomand omului care citeşte de 20 de ani Levantul. Cred că anumiţi directori în halate albe din serviciile secrete îi aduc în fiecare dimineaţă cîte un cuvînt scris mare pe un carton şi omul, acoperindu-şi cu palma cînd un ochi, cînd pe celălalt, încearcă să-l silabisească. În acest mod, va citi cartea lui Barnes pînă la sfîrşitul lumii.

Întorcîndu-mă de la poştă cu o carte-n plic, am trecut din nou, dar din sens invers, pe lîngă dric şi am văzut că are volanul pe dreapta, probabil că-i este greu să depăşească atunci cînd merge cu o sută pe oră pentru morţi preocupaţi să-şi ocupe locul cît mai devreme, cînd soarele încă nu străluceşte pe cer, şi-atunci nu depăşeşte şi întîrzie, locul e ocupat de alt mort, nimeni n-ar putea bănui cîte probleme creează un volan britanic, cîte bătăi cu coroane mortuare, bomboane de colivă şi aşchii din sicrie.

Cum tot era dimineaţă şi aerul răcoros îmi intra în urechi, m-am decis să trec şi pe la mama, stă în blocu-n care-am locuit vreo 30 de ani, lîngă cimitirul Izvorul Nou. Chiar lîngă porţile aşezămîntului, am remarcat un Audi A4 pe luneta căruia scria cu litere albe şi perfect ordonate „Cumpăr popi şi schelă“. Dinspre cimitir nu răzbătea nici un zgomot, nici un ciripit de păsărele, nici un vuiet, m-am gîndit că s-o fi închis.

Cum s-a închis definitiv la sfîrşitul lui ianuarie şi J. D. Salinger, prilej cu care i-am recitit Nine Stories şi am constatat că s-au păstrat la fel de spectaculoase ca acum 35 de ani, cînd mi le-a făcut cadou iubita mea de-atunci, cu speranţa c-o voi lua de soţie, lucru care s-a şi întîmplat. Nu i-a trecut prin minte că voi deveni şi eu, peste ani şi cu mari dificultăţi, un fel de scriitor, dar că voi îmbătrîni mult mai uşor. Şi aşa, îmbătrînit, povestirile mi s-au părut din nou impecabile. Salinger rămîne în marea literatură doar cu această cărticică de numai 220 de pagini. Ce reconfortant este să-l compari cu John Grisham, care scrisese numai pînă-n 2007 optsprezece romane violent de groase, şi care nu va rămîne nicăieri. Zic doar o singură cărticică, deoarece De veghe în lanul de secară e uşor infantil (deşi scris la aceeaşi vîrstă, 26 de ani, cînd Ken Kessey dădea Zbor deasupra unui cuib de cuci, iar Norman Mailer, Cei goi şi cei morţi), iar celelalte două volume care i-au mai apărut sînt umbre împrăştiate ale celor nouă povestiri – Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului se leagă cu siguranţă de anunţul cu popii şi schela. N-am mai ajuns la mama, dar mi s-a deşteptat cheful să-i recitesc pe autorii nord-americani de proză scurtă publicaţi la noi într-un singur volum, în anii ’80. Peter Meinke, Charles Baxter, Raymond Carver, Guy Davenport, Donald Barthelme, Stephen Dixon, Robert Greenwood. Jack Matthews, în Gluck, sau oracolul mut, ne spune că „tăcerea îl făcuse imun la orice“ pe bătrînul care luase, într-o dimineaţă de noiembrie, hotărîrea să nu mai vorbească cu nimeni cît timp va mai avea de trăit. Şi Gluck a descoperit repede că această simplă încetare a comunicării îl eliberase în moduri subtile şi cu totul neaşteptate. „Acum, cînd ideile nu îi mai scăpau în cuvinte, nu îşi mai dorea nimic şi nu mai era agitat. Îi trecu prin minte că oamenii înnebunesc numai din cauza cuvintelor rostite.“

Am încercat să aplic metoda Gluck mai întîi acasă, şi s-au petrecut lucruri stranii. Soţia mea, cu care împart ce e de împărţit de 34 de ani, după ce m-a întrebat ce făcusem toată ziua şi a văzut că tac, şi-a mijit frumoşii ei ochi verzi. M-a întrebat apoi mai rar, de parcă aş fi surzit, dacă mai merg la concertul de jazz din acea seară. Cum n-a primit răspuns, după cîteva zile l-a strigat pe băieţelul nostru, care mi-a urat vesel „Bună dimineaţa“ la care nu am răspuns, şi m-a anunţat că pleacă în Rusia. La serviciu a fost mai uşor, luam ce era de redactat şi duceam ce redactasem, dar faptul că nu mai vorbeam cu nimeni, nu răspundeam la telefon şi nici nu mai comunicam prin e-mail a trezit suspiciuni printre redactori – mulţi au decretat că am o boală de rinichi. Prin urmare, nu-mi mai puteam face meseria, luînd pîinea de la gura atîtor oameni care aşteptau la uşa editurii cu sacoşe în mîini. Probabil c-am fost dat afară, nu am de unde şti sigur; de cîteva zile m-am mutat la urologie sau în cimitir, lîngă o groapă ce are aerul că nu va fi ocupată vreodată şi recitesc Somnul de veci. Prin gesturi, recomand tuturor îndoliaţilor să facă la fel.

Răzvan Petrescu este scriitor.