Românii nu se mai revoltă, doar se enervează - interviu cu Florin IARU

Cum ne revoltam înainte de Revoluţie? Cum ne mai revoltăm azi?

Ei, domule, înainte de Revoluţie… ne revoltam ca într-o comedie somnoroasă. Pe tăcute. Sau ca atunci cînd făceam amor în cămăruţe cu pereţii subţiri, tot pe tăcute. Sau ca atunci cînd slobozeam o înjurătură la WC – să nu înţeleagă duşmanul care e oful adevărat, Constituţiunea sau slăbiciunea de constituţie. Foarte pe tăcute şi gîfîit, şuierat sau uşurat. Ne revoltam la coadă la lapte, la pîine, la pui, la portocale. Iar revolta era una egalitaristă: „Daţi, domne, cîte una, să ajungă la toată lumea“. Ne revoltam la muncă patriotică: degeaba ne strîngeau, că nu muncea nimeni. În fapt, muncea armata, acolo nu era rost de revoltă, că te păşteau tîrîşurile şi Dilaila. Ne mai revoltam în pat: producţia de copii pe cap de locuitor nu ieşea la numărătoare. Ne revoltam şi sabotam contorul electric, apoi se umfla păsatul în noi şi făceam rost de nişte cărămizi refractare, ori de nişte radiatoare cu infraroşii. Cu cît se economisea mai mult curent, cu atît creştea consumul sălbatic. Culmea revoltei era nesomnul. Nesomnul ăla, cînd veneau gazele şi tot muieretul citadin al României intra în bucătărie să pregătească mîncarea. E drept, mai erau nişte revoltaţi atipici: protestau, făceau greva foamei, scriau scrisori, îşi dădeau foc… Nişte năuci. Nişte declasaţi. Iar azi facem exact la fel. În definitiv, e democraţie, ce mai vreţi, pentru numele lui Dumnezeu?! Doar nu vreţi să ne revoltăm împotriva democraţiei înseşi?

Cum priviţi acum motivele care v-au făcut să ieşiţi în stradă în decembrie 1989? Ce v-ar face, astăzi, să ieşiţi în stradă şi să vă revoltaţi?

Exact ca atunci. Le privesc ca atunci. Cu aceeaşi uimire. Eu sînt, împotriva aparenţelor, un om paşnic. Mi-e cam frică să intru la bătaie. De aia nici n-am crezut că o să iasă cu scatoalce. Tot am visat, ca prostul, că mulţimea va mătura baliverna. Dar, în clipa în care am l-am auzit pe Chiru, tehnoredactorul de la Cartea Românească, urlînd: a izbucnit, în mintea mea s-a şters totul. Toată tinereţea mea pierdută, toate speranţele muribunde, viitorul meu şchiop (al meu şi al băiatului meu) m-au împins repede, repede de la spate. Apoi, să nu credeţi în idealismul sau în năuceala mea. În jurul nostru, lagărul socialist se prăbuşea, iar la Timişoara cetăţenii rezistau. Deci, cum ar fi spus o vorbă proastă, se putea. Acum, să spun mai clar motivul: voiam să fiu fericit, atît. Iar ca să fiu, măcar cîteva ore, cîţiva ani, fericit, trebuia să fiu liber.

Mai tîrziu am re-ieşit în stradă, m-am revoltat. Arestarea şi bătaia aplicate lui Marian Munteanu în iunie 1990 m-au scos şi pe mine în stradă, alături de 300.000 de bucureşteni. Astăzi aş repeta gestul dacă: România ar fi în război, un individ ar acapara toată puterea (executivă, judecătorească şi legislativă) sau dacă ar fi condamnat un om nevinovat.

Românii se mai revoltă, sau doar se enervează?

Nu, românii, în general, nu se revoltă (vezi răspunsul de mai sus). Nevricalele naţionale le puteţi vedea descrise perfect în momentele lui Caragiale. Simbolul absolut al revoltei noastre e Coriolan Drăgănescu. Românii se enervează. Tare, năprasnic, iute, fără milă, usturător, sarcastic, şfichiuitor. În cazul ăsta, cel mai bun lucru e să le mijloceşti o întîlnire directă cu adversarul ideologic la restaurant, ori un rendez-vous cu o vedetă media. Să vezi minune: paraponul e brusc acoperit de balele linguşelii. Dar să nu credeţi că la noi e altceva decît la ceilalţi. Oamenii orişiunde cresc, cu aceleaşi metehne. În România, însă, drama noastră e că pricepem limba română atît de bine încît nu e loc pentru nici o iluzie. Starea generală e paraponică. Sau paraponescă. Românul e acel locuitor al planetei care întîmpină neprevăzutul, dar şi prevăzutul (în general toate cele pentru care nu e pregătit) cu parapon. Deci se enervează. Deci îi sare ţandăra. Deci vociferează. Îşi smulge părul. Face apel la instanţa supremă, cea de dincolo de nori, pentru te miri ce. Se jură. Să-i moară mama. Dar el nu luptă contra guvernului. Mai degrabă sughiţă şi miroase-a rom.
 

De fapt, am avut vreodată rebeli? Şi la ce ne-a ajutat?...

Am avut. În adolescenţă – dar cred că nu la acest fel de contestare ne refeream. Apoi am avut o rebeliune legionară, poate cea mai stranie din istoria lumii, cînd un partid aflat la putere se revoltă împotriva… împotriva a ce? A propriei puteri! Să-mi explice careva cum a fost posibil şi cum intelighenţia epocii a putut pune botul. Dar aş vrea să-l văd şi eu, azi, pe actualul premier revoltat şi rebel. Chiar rebel fără cauză. Promit să-l aplaud… Apoi am mai avut rebeliunea militarilor armatei moarte – partizanii. Acolo, umorul meu trebuie să tacă.

Cum te poţi revolta eficient în România? (Căci, de exemplu, sindicatele anunţă cu tam-tam manifestaţii ample, care apoi se dovedesc mediocre şi oricum nu duc la nimic...)

Cea mai eficientă (dar şi tragică) revoltă e plecarea. Cunosc oameni care au jurat nu numai să părăsească România, dar şi să uite limba română. Asta e revolta ultimă, tăcută, plescăită, căci societatea acoperă ca o baltă locul lăsat liber de fugarul revoltat. Apoi e steaua pricăjită a lui Gică Contra. Oricîte flamuri, oricîte crupe de alăute florentine i s-ar flutura de sus, acest Gică va fi tot timpul împotrivă. Lumea spune că acţiunea lui e inutilă, mai rău, că Gică al nostru e vîndut (mogulilor, puterilor străine, forţelor duşmănoase, bubulilor). Dar, în mod cu totul neaşteptat, după ani de înjurături, flegme, şuturi în fund, zeflemea generală, eroul nostru ghebos schimbă fundamental felul de a gîndi al majorităţii. El întoarce din drum munţii prejudecăţilor şi perforează gîndirea de-a gata. Înclin să cred că tocmai pasivitatea acestei revolte, care nu face niciodată pasul îndărăt, înarmată fiind cu o răbdare nesfîrşită, e cea care cîştigă. Pînă cînd n-o să avem – nu societate – ci conştiinţă civilă (şi n-o s-o avem, pentru că ne urîm de moarte), revolta încăpăţînată e singura formă de rezistenţă reală.

Suferim de o apatie a unei revolte concrete? Am devenit prea conformişti?

Acum, cinstit să fiu, de cînd am văzut, în Franţa, o grevă (o revoltă) îndreptată împotriva unui guvern numai pentru ca acel guvern să nu uite că greviştii există, iar greva a produs pagube de miliarde – mă mai gîndesc la revoluţia continuă – şi nu cu simpatie. Îmi pare că a te tot revolta, toată ziua, bună ziua, e cam trendy. E o afacere. E un mod de viaţă – bun, dar numai pînă ce dai de altul mai excitant. Apoi, nu-i cam caraghios să vezi bătrînei călare pe statui şi pe felinare şi gospodine cu făcăleţul în mîini, strigînd de mama focului „Libertate sexuală“ sau „Jos mîinile de pe Gărîna“? Există o vîrstă a protestului (dar pentru tineretul – minunatul nostru tineret – nu eu sînt chemat să explic ce şi cum). Şi există o vîrstă a eficienţei.

Mai există rezistenţă prin cultură? (Sau măcar vreun poet ori vreun artist al căruit protest personal să fie luat în seamă...)

O, nu! Rezistenţa asta nu e una politică, e doar expresivă sau estetică. Un artist se împotriveşte în primul rînd conformismului, minciunii, aplatizării, reţetelor, unui mod de viaţă. De cîte ori o ia pe arătura politică (crezînd că face artă angajată), e bine să tragem uşa după noi. Avem, nu-i vorbă, un exemplu tragic de artist total şi definitiv eşuat: Marius Ianuş. N-ar fi păcat să-i găsim urmaşi? Nu-i păcat de el? Pe de altă parte, moda zice că artistul trebuie să şocheze. Dar ce să şochezi astăzi? Libertatea aproape pornografică, expresivitatea involuntară, kitsch-ul triumfător? Mă tem că revolta artistică e al dracului de îmbîrligată. Nici nu mă mir că unii artişti visează un obstacol, o piedică, o interdicţie. A trăi, atît ca om simplu, cît şi ca elită estetică, înseamnă a depăşi dificultăţi aparent insurmontabile. Dar, dacă spun că permisiva lume contemporană e un fals continuu şi o moarte radioasă, o să chemaţi Salvarea. Înseamă că o iau pe arătură.

Ce vă enervează şi ce vă revoltă?

Mă enervează prostia, mă revoltă nedreptatea. La aşa răspunsuri banale ar trebui să-mi tăiaţi microfonul!

a consemnat Stela GIURGEANU

Florin Iaru s-a născut la 24 mai 1954 în București și a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București în 1978. A fost membru al "Cenaclului de Luni" și al cenaclului "Junimea". A debutat cu volumul de poezii Cîntece de trecut strada (Albatros, 1981), după care au urmat volumele Aer cu diamante - împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan (Litera, 1982), La cea mai înaltă ficțiune (Cartea Românească, 1984), Înnebunesc și-mi pare rău (Cartea Românească , 1990). Poemele sale au fost incluse în antologii din Germania, Italia, Anglia, Franța, Spania, Statele Unite etc. A participat, în decembrie 1989, la mișcările de stradă din București. Pe 21 decembrie a fost arestat și dus la Jilava. A fost vicepreședintele Uniunii Scriitorilor în perioada 1995-1996. A realizat și prezentat emisiuni pentru TVR Cultural.