Integritate prin design

- despre tehnologie şi etică -

Îmi amintesc că prima mea ieşire din ţară a fost profund marcată de oprirea autocarului la o toaletă, pe o autostradă din Austria. În admiraţie faţă de curăţenie şi dorind să contribui la echilibrarea imaginii noastre de popor necivilizat, eram hotărît să fiu un etalon moral al utilizării toaletelor. Numai că, spre frustrarea mea, exercitarea aceastei minime moralităţi mi-a fost refuzată: nu reuşeam să trag apa. În van am căutat vreun şnur, buton sau ceva ce se putea apăsa, trage sau împinge. Stînjenit şi resemnat dau să ies, dar, surpriză, taman atunci WC-ul austriac trage şi apa automat. Moralitatea de care eram capabil, pe care căutam activ să o exercit, fusese delegată WC-ului.

Tehnologiile sînt pline de astfel de script-uri explicite sau feluri implicite prin care uneori ne preiau din sarcini, alteori induc delicat predispoziţii sau chiar ne forţează la anumite comportamente, contribuind şi la răspunsul întrebării etice: „Cum e bine să acţionez?“. În contextul unei retehnologizări mai accentuate care prinde contur şi la noi, aceste rînduri pledează pentru o mai mare atenţie acordată chestiunilor etice legate de tehnologii şi de procesul lor de design.

O serie de exemple pot ilustra mai întîi aceste idei. De cîţiva ani vedem şi la noi instalate praguri pe drumuri, în dreptul şcolilor, aşa-zişii „poliţişti culcaţi“. Pe lîngă gropi, sîntem constrînşi să încetinim şi în dreptul pragurilor, dacă nu vrem să ne rupem amortizoarele trecînd cu viteză peste ele. Unde se află agenţia morală în astfel de situaţii de trafic? Bunul simţ ne spune că nu putem afirma că un prag, o bucată de material pe asfalt, ar avea calităţi morale. Totodată, dacă nu ar fi fost pragul, mulţi şoferi ar trece în mare viteză, riscînd viaţa copiilor neatenţi. Deci nici despre şoferii cu tendinţe vitezomane nu s-ar putea spune că acţionează insuflaţi de normele specifice, deşi ar fi capabili. Poate atunci ar fi mai adecvat să considerăm că integritatea normelor contextului a fost păstrată de combinaţii de genul şofer-cu-comportament-vitezoman + amortizor-scump-şi-greu-de-reparat + prag?

Tot din trafic, bordurile şi stîlpii de protecţie pot fi analizaţi ca bariere materiale ce se străduie să asigure integritatea spaţiului pietonal faţă de cel al maşinilor. Ele exprimă o neîncredere sistematizată faţă de şoferi că pot păstra mereu această separaţie între spaţiul străzii şi cel al trotuarului. Rămînînd în sfera traficului nostru, dar aducînd în discuţie şi tehnologiile informaţiei, observarea camerelor de supraveghere – care se răspîndesc şi la noi cu repeziciune în oraşe şi pe drumuri – ne determină pe cei mai mulţi dintre noi să încetinim sau să respectăm normele acelui context, ştiind că altfel riscăm să plătim o amendă. Datorită arhitecturii panoptice, nu ştim niciodată sigur dacă se uită cineva, dacă acea cameră funcţionează sau nu, dacă înregistrează într-o bază de date sau nu. Şi atunci, ca agenţi raţionali care ne dorim cea mai mică suferinţă, sîntem nevoiţi să presupunem că sîntem urmăriţi şi să dorim evitarea încălcării normelor specifice contextului respectiv. Dar aici ideea integrităţii prin design se poate complica.

Dacă ne facem timp şi ne asumăm efortul de a vedea felul în care artefactele tehnologice ne influenţează comportamentul, practicile şi chiar forma instituţiilor, apoi să analizăm modul în care arhitectura lor este influenţată de anumite puncte de vedere şi decizii ale celor care le-au proiectat, poate putem fi mai bine pregătiţi în a le face să ţină cont mai mult şi de alte valori umane la care ţinem, contribuind în ultimă instanţă la calitatea societăţii în care trăim.

Non-neutralitatea tehnologiei şi determinismul tehnologic

În spaţiul românesc, perspectiva de tip instrumentalist faţă de tehnologie rămîne încă dominantă şi fixată în cîteva exemple: „Cuţitul poate fi folosit pentru tăiat pîine sau pentru a omorî pe cineva. Depinde de utilizator, nu de cuţit. Cuţitul este neutru.“ şi „Răul sau binele poate fi produs cu orice tehnologie. Noua tehnologie nu este mai deosebită“. De multe ori, perspectiva instrumentalistă este însoţită în convingeri de determinism tehnologic şi de teza inevitabilităţii: „Tehnologia evoluează firesc şi tot ce putem face este să ne resemnăm sau să ne adaptăm“.

Perspectivele de mai sus nu pot fi însă atît de uşor acceptate odată ce cunoaştem procesele socio-tehnice prin care ajung să fie dezvoltate tehnologiile. Mai mult, pe măsură ce se îmbrăţişează o societate informaţională caracterizată de schimbări tehnologice foarte rapide, lucrurile se pot complica: înlesnind o uşurinţă fără precedent în colectarea, stocarea, catalogarea, schimbul, agregarea şi analiza informaţiilor şi făcînd deja parte din mai toate componentele societăţii, tehnologia informaţiei dă formă instituţiilor, practicilor şi discursurilor, modelîndu-ne experienţele, comportamentele şi chiar valorile, în măsuri semnificative. În acelaşi timp însă, teza neutralităţii tehnologiei devine din ce în ce mai greu de susţinut.

De altfel non-neutralitatea tehnologiei a fost pusă în evidenţă încă de filozofia clasică a tehnologiei în tradiţia lui Heidegger sau Ellul. Pentru primul, tehnologia era oricum numai neutră nu, avertizînd încă din anii ’30 că destinul omului însuşi poate deveni unul al unui „animal tehnicizat“ ajungînd, la fel ca şi natura, o resursă a controlului tehnologic. Pentru Ellul, Tehnologia, analizată ca un fenomen monolitic, departe de a fi un instrument inocent ce poate fi folosit pentru bine sau rău, apare ca o nouă formă de viaţă independentă, faţă de a cărei evoluţie oamenii nu mai exercită control efectiv. Nu Omul, ci Tehnologia a devenit în realitate autonomă – avertizează Ellul. Îşi urmează propria logică internă de dezvoltare şi funcţionare, avînd un curs îndreptat imperativ către eficienţa maximă, faţă de care societatea nu poate oferi ca răspuns decît adaptare şi resemnare.

Teza non-neutralităţii tehnologiei a rămas o constantă şi în studiile contemporane din domeniu. În schimb, determinismul tehnologic şi teza inevitabilităţii au fost abandonate în special după ce studiile sociologice de ştiinţă şi tehnologie (STS studies) au pus în evidenţă intima relaţie de influenţare reciprocă între tehnologie şi societate. Punînd lupa pe multitudinea de (f)actori care dau formă fiecărei tehnologii, pe multitudinea de negocieri, alegeri şi renunţări de tot felul, care au loc pe parcursul dezvoltării tehnologiilor, studiile STS au arătat că tehnologiile pot fi şi sînt influenţabile de către societate, că există alternative de dezvoltare şi că tehnologia nu este complet autonomă, ea fiind şi rezultatul influenţelor, aranjamentelor, legilor şi instituţiilor societăţii.

În această lumină, tehnologiile, fiind parte a fenomenelor sociale, îşi păstrează caracterul normativ purtînd în ele scripturi, impunînd sau inducînd anume şabloane de folosire (Akrich), reglementînd societatea prin codul lor de folosire care funcţionează în efect, precum legile (Lessig). Numai că odată ce tehnologia nu mai este văzută ca o entitate complet autonomă, externă societăţii, pot exista influenţe explicite, exercitate prin mecanisme democratice informate de studii: scenarii anticipative, analize critice, studii de impact social, etic şi de mediu etc.

Valori în Design şi Design sensibil la valori

Astfel de studii au pus în evidenţă, de exemplu, felul în care unele sisteme informatice pot uşor conţine presupuneri arbitrare, categorii discriminatorii şi puncte de vedere criticabile ale inginerilor care le-au proiectat. Totodată, o multitudine de studii arată cum drepturi şi valori umane, precum intimitatea sau demnitatea, sînt erodate de sisteme informatice cu anumite arhitecturi sau cum tehnologii gîndite pentru anumite funcţii ajung să servească altor funcţii, cauzînd astfel şi efecte secundare nedorite şi neanticipate.

De exemplu, recent s-a discutat intens despre scannerul corporal. Migrînd din domeniul medical, tehnologia funcţionează prin trimiterea unor unde care trec prin haine şi produc o imagine digitală a corpului gol. Ulterior, această imagine digitalizată este transmisă pentru analiză către punctul de lucru al unei autorităţi. Folosit deocamdată în aeroporturi, după ce s-a presupus că se pot ascunde sub haine materiale explozive nedetectabile, scannerul corporal poate afecta intimitatea şi demnitatea persoanei, prin arhitectura şi funcţiile sale. Imaginea produsă a corpului gol, privit într-o postură vulnerabilă de o autoritate – persoana trebuie să stea într-o cabină unde să ridice mîinile şi să despartă uşor picioarele – poate fi totodată uşor copiată, dacă nu se inhibă această funcţie tipică oricărui sistem informatic. Astfel, nu este imposibil ca vreun operator să copieze şi să distribuie imaginea vreunei vedete sau a vreunui politician.

Un astfel de exemplu arată nu numai nevoia de a pune în evidenţă felul în care unele valori se află în designul tehnologiilor, dar de a include o sensibilitate la valori şi considerente etice în chiar procesele de design al tehnologiilor. În loc să lăsăm etica numai în contextul de folosire după ce tehnologia e deja gata şi funcţională, ar fi nevoie de o includere a ei în contextul de design.

Pentru asta însă ar mai fi nevoie şi de o revalorificare a dimensiunii umaniste în educaţia inginerească. Tînărul inginer implicat în designul tehnologiilor ar trebui să fie capabil să recunoască situaţii cu încărcătură etică, să aibă instrumentele teoretice de bază pentru reflecţia etică (ex. teorii etice majore) şi să fie la curent cu dezbaterile etice şi filozofice contemporane pe subiectul pe care a ales să se specializeze.

Calitatea societăţii următorilor ani depinde într-o măsură importantă de arhitectura tehnologiilor pe care le construim azi. Dacă vedem acest lucru, apare la fel de important să reflectăm sistematic la felul în care facem tehnologia, precum reflectăm la felul în care ne influenţează deciziile şi acţiunile politicienilor noştri.

Vlad Niculescu-Dincă este specialist în etica tehnologiei, bursier în filozofia tehnologiei şi societăţii la Universitatea din Twente, Olanda.