Liniștea revoltei: românii din Transilvania

Transilvania e o zonă calmă. Este, în esenţă, un clişeu produs de alte două clişee, unul „românesc“ şi altul „neromânesc“. Pe de o parte, avem conceputul (germano-maghiar) al Transilvaniei tolerante, produs de necesitatea menţinerii echilibrului transilvan (menţinut fără români), întrucît nici o etnie, nici o confesiune nu avea forţa să se impună clar în detrimentul celorlalte. De cealaltă parte, regăsim „molcomia“ ardeleană, în bună măsură un „produs secundar“ al României dodoloaţe, cînd, altfel decît în Transilvania echilibrului forţat, nevoia de echilibru s-a transformat în nevoia de dictatură. În aceste condiţii de toleranţă mocnită şi îndîrjire molcomă, lista revoltelor transilvane, cel puţin pentru ultimii o sută de ani, pare deopotrivă scurtă şi tulbure. În cazurile în care lista nu prinde chipul luptelor de stradă dintre „revolte concurente“, de naţiune şi credinţă (Cluj, 1946 ori Tîrgu Mureş, 1990), ea se concentrează în general, din punct de vedere geografic, pe marginile Transilvaniei (Valea Jiului, atît în „format“ interbelic, cît şi în cel post-decembrist, Sibiu, 1989 sau Braşov, 1987).

Sînt explozii, cel mai adesea „controlate“, care îndeobşte n-au pornit de la nivelul solului şi în care, în destule situaţii, românii n-au fost decît o parte a ecuaţiei. În plus, nu de multe ori, profiturile n-au fost pe măsura investiţiilor, de sînge sau bani. Mai numeroase par „remizele“ transilvane (termen nedrept din punct de vedere uman însă).

Situaţia pare la fel de calmă şi de nesigură pentru perioadele anterioare. Răscoala lui Horea a fost văzută şi ca o creaţie masonică. Este o altă dispută în care interesele de epocă, care au pus, la modul cel mai simplist al expresiei, Apusenii pe harta Europei, se ciocnesc de interesele mai recente, grăbite să-şi celebreze triumfuri de cabinet. 1848 la românii transilvăneni este un sezon politic, presărat de falii, compromisuri şi abuzuri, care pare să înceapă înainte de ridicarea naţionalismului politic maghiar şi de atacurile „lupilor tineri“ din jurul lui Simion Bărnuţiu împotriva superiorilor de la Blaj şi care (tot) pare să nu se încheie o dată cu înnebunirea lui Avram Iancu, cu ridicarea lui Andrei Şaguna în scaunul mitropolitan sau/şi cu desfiinţarea universităţii săseşti. Iar aproximativ un secol mai devreme, succesul epopeei pravoslavnice a lui Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara apărea drept triumful „telecomenzii“ otomano-ortodoxe asupra celei

, ultima blocată fiind şi de „molcomia“ românilor (în lumea de sate şi preoţi, nemurirea şi liniştea nu se legau atît de carte, în ambele înţelesuri ale cuvîntului, cît de tihna tămîiei) şi de „echilibrul transilvan“ (vechile raporturi de putere erau primejduite de naşterea unei noi Biserici recepte, destinate tocmai românilor). A fost, totuşi, unul dintre puţinele cazuri în care „bisericizarea“ unei societăţi a dus la activarea ei „rebelă“. La începutul acelui secol, răscoala lui Pintea, care se dorise întinsă asupra Transilvaniei, fusese o combinaţie între vendeta maramureşeană şi ambiţiile curuţilor („naţionalişti maghiari“ finanţaţi de Franţa Regelui Soare şi de Poartă, împotriva Vienei). Cu un veac în urmă, anul transilvan al lui Mihai Viteazul arătase deopotrivă limitele şi potenţialul

. După prăbuşirea regatului medieval al Ungariei şi impunerea Reformei, Transilvania devenise o cutie central-europeană a Pandorei, deschisă în mod periodic de către vecini şi chiar de către elitele transilvane, cele care, în numele echilibrului, încercau să o ţină închisă. Acestei cutii a Pandorei îi aparţineau şi români, cei ieşiţi cu nume comunitar din sistemul politic, dar rămaşi în acesta cu titlu personal. Disponibilitatea lor pentru revoltă depindea de modul în care ei se comportaseră în timpul revoltelor/rebeliunilor/răscoalelor transilvane desfăşurate atunci cînd ei contaseră politic cu adevărat.

La 1366, autoritatea regală asupra Transilvaniei stătea să cedeze. Revoltele se înmulţeau şi se legau de cele din Banat şi Maramureş. Ludovic I de Anjou a intervenit în forţă. Regele a luat măsuri împotriva revoltaţilor şi în special a românilor, văzuţi drept capii răutăţilor. Timpul şi naţionalismele au compus un alt tablou. Schematic şi îmbinînd ostilităţile ideologice intrate în uz, tabloul ar fi cel a românilor retrograzi, care refuză lumina Bisericii Latine, de dragul întunericului Bisericii de rit grec, şi se ridică în numele credinţei strămoşeşti şi al unităţii de neam (atît Ţara Românească, cît şi încă mica, pe atunci, Moldovă fiind în război cu Ungaria) împotriva opresorului apusean. În fapt (cît poate fi de fapt, imaginea pe care sursele singure o lasă să se întrevadă), lucrurile au stat oarecum altfel. Pe de o parte, un sistem tradiţional de relaţii transilvane stătea să cedeze în faţa altuia de sorginte feudală occidentală, controlat de către dinastia angevină a Ungariei. În astfel de condiţii, autorităţile încă aveau probleme cu argumentaţia românilor din zona Bistriţei, care invocau înţelegerile lor cu ducii huni în sprijinul libertăţilor (nescrise) pe care doreau să le păstreze. Pe de altă parte, vechiul sistem de relaţii dintre centrele de putere româneşti din regatul ungar şi Ţara Românească, care se închegase, spre marea spaimă a Budei, în vremea negocierilor lui Nicolae-Alexandru cu papalitatea, fusese reactivat, de această dată, în numele noii legitimităţi orientale dobîndite de Curtea de Argeş, dar tot contra Budei. În orice caz, problemele nu păreau să aparţină nivelului maselor şi, în bună măsură, nici să provină din interiorul Transilvaniei. Aproape în disperare de cauză, Ludovic I a reuşit să obţină şi o „condamnare parţială“ a românilor, drept creştini doar cu numele, atît din partea Bizanţului, cît şi a Athos-ului. Regele a învins. Principalul efect de durată al crizei a fost însă dispariţia românilor, ca „a patra

“, din „Parlamentul transilvan“. Mai-marii valahi au revenit treptat în serviciul coroanei ca supuşi ai ei (slujbă în care se aflaseră în general şi anterior, dar ca

ai acesteia). La fel de abuzivi ca şi cei „maghiari“, ei s-au concentrat asupra pămînturilor lor, aflate eminamente la marginea Transilvaniei, principalele aglomerări de putere valahă fiind concentrate de-a lungul limitelor interne şi externe ale ariei intracarpatice (Banatul Montan, Maramureşul, Haţegul, Făgăraşul sau Zarandul).

1437 şi 1438 sînt anii Bobîlnei. Răscoala a atins proporţii hagiografice. Înfrăţiţi, românii şi maghiarii au încercat să rupă jugul feudal. Încă o dată însă, podul dintre istorie şi istoriografie a fost ridicat. În nord-vestul Transilvaniei, se închegase o

a

şi

. Nu era o comunitate de ţărani, ci o solidaritate de nobili, rămaşi mici şi vexaţi de noii mari feudali. Aceşti maghiari şi români invocau vechile drepturi şi acorduri, ale căror origini erau coborîte pînă în vremea lui Gelou şi Tuhutum. Aceeaşi zonă nobiliară din nord-vestul şi centrul Transilvaniei clamase imediat după moartea lui Ludovic I de Anjou că acesta nu fusese stăpînul Transilvaniei în calitate de rege al Ungariei, ci în calitate de rege al Transilvaniei (deşi Transilvania medievală nu a avut vreodată oficial o coroană a ei). În aceste condiţii, revolta nobiliară a luat proporţii. În joc au intrat şi husiţii refugiaţi în Transilvania şi orăşenii. Totul s-a încheiat prin băi de sînge. Transilvania era o epavă. În sud loviseră otomanii. În frunte cu sultanul Murad II, ei atacaseră în serie în vremea în care Răscoala de la Bobîlna creştea. Imperiul Otoman avea deja oamenii săi în structurile regatului ungar. Nu era nici prima, nici ultima dată cînd Transilvania revoltată avea să servească unui scop otoman. Nu era nici ultima oară cînd adevăraţii capi şi instigatori ai evenimentelor aveau să scape de răspundere. Cert este că evenimentele de la 1437-1438 au constituit un cadru foarte propice pentru familia huniadă, în frunte cu încă tînărul Iancu de Hunedoara (cel care i-a ridicat pe

la rang de putere ungară), să încheie noi „contracte“ lucrative cu regalitatea, de a cărei criză familia a profitat din plin. Sigur este şi că regalitatea şi stările transilvane au conştientizat nevoia de a-şi spori controlul asupra zonei şi de a-şi întări poziţiile. Dar în Ungaria au urmat aproape două decenii de război civil practic neîntrerupt. Ca urmare, s-a impus poziţia elitelor ungare, săseşti şi secuieşti. Nici Iancu de Hunedoara, rapace şi tenace, nu a reuşit să tulbure acest echilibru. El izvora dintr-o teamă profundă, datorată numai în parte românilor. Frica venea din evenimente precum cele de la 1277, cînd saşii incendiaseră Catedrala de la Alba Iulia şi masacraseră populaţia ungară a cetăţii (la asemenea evenimente, nu puţine la număr, anterioare anului 1360, românii nu par să fi luat parte, ei mergînd mai curînd, datorită poziţiei lor geografice excentrate, pe mîna legalistă a coroanei, cu două excepţii majore însă: „episodul Radu Negru“ şi „secesiunea“ lui Ladislau Kán, sprijinită iniţial de, practic, tot voievodatul).

La 1467, Transilvania s-a revoltat din nou. Nobilii strînşi la conventul din Cluj-Mănăştur (sub protecţia principalilor sfetnici ai regelui Matia Corvin şi a nu puţini prelaţi ungari), au chemat elita regatului împotriva tiraniei şi în apărarea vechilor libertăţi. Din nou scrisul istoric şi memoria şi-au construit propria istorie. Înfrăţite (cu sau fără români),

au luptat împotriva unui monarh abuziv şi ambiţios, care nu avea nici sînge regal, nici nu „cadra“ etnic perfect. Marile probleme erau însă la Buda (Matia începuse „remanierile“) şi la Istanbul (Mehmed II vroia să blocheze Ungaria ca să poată supune Albania). Cu trupele strînse în sprijinul lui Skanderbeg, Matia a intrat în Transilvania. Revolta a fost înăbuşită. Matia a trecut în Moldova, al cărei domn ar fi trebuit să-l sprijine contra lui Mehmed II, dar îl trădase. Regele a eşuat. La întoarcere, i-a pedepsit exemplar (practic în maniera prizonierului său de lux, Vlad Ţepeş) pe toţi vinovaţii, mai puţin pe cei mai importanţi. În mod interesant însă, de această dată, valahii nu schimbaseră taberele. Rămăseseră de partea regelui (atît la moartea lui Iancu de Hunedoara, cît şi, mai apoi, la cea a lui Matia, cei mai mulţi nobili

au trecut de partea adversarilor familiei). Credinţa le-a fost răsplătită. Alături de saşi (ale căror taxe au fost dublate şi apoi triplate, în schimb primindu-şi

), ei au fost marii beneficiari transilvani ai politicii lui Matia. El a suspendat „Parlamentul transilvan“. Comunicarea politică transilvană trebuia să treacă doar prin monarh. N-a mai avut parte de revolte în Transilvania. Dar, Transilvania receptă l-a abandonat de fiecare dată cînd victoria împotriva otomanilor nu părea doar o iluzie. La trei ani de la moartea sa, „Parlamentul transilvan“ s-a reîntrunit. Doi ani mai tîrziu, voievodul Transilvaniei, Bartolomeu Dragffy, socrul lui Ştefan cel Mare şi urmaşul Drăgoşeştilor (fidelii români ai lui Ludovic I), punea capăt unei noi revolte a micilor nobili transilvăneni, spînzurînd, trăgînd în ţeapă şi chiar crucificînd

,

şi secui depotrivă.

Transilvania ca spaţiu rebel pare să plătească tribut unui

, fie că el rezultă dintr-o comoditate aparentă şi grea totodată, indusă în primul rînd de prăbuşirea socială şi politică de durată (cum a fost cazul în particular al românilor), fie că el derivă dintr-o unicitate gelos apărată şi „pusă la comun“ doar pentru că astfel, prin anularea reciprocă a unicităţilor, se păstra (şi se păstrează) unicitatea personală (secuii şi mai ales saşii pot fi invocaţi în acest sens). Bazate pe privilegii medievale refolosite, răstălmăcite şi într-un final „naţionalizate mai ales în cursul ultimelor două secole“, coordonatele „rebele“ transilvane au trebuit puse în valoare din afara Transilvaniei propriu-zise. De la 1366 şi pînă la 1848, spre exemplu, coordonarea transilvană internă a fost foarte problematică, în cazul în care ea s-a încercat cu adevărat.

Foarte rar (sau niciodată) masa a făcut revoltă. Sînt aspecte valabile şi pentru românii din Transilvania, care, fie ca eroi, infractori „de drept comun“, legitimişti, feloni ori simplu rebeli, n-au trăit suspendaţi în neant. Este un fapt valabil şi pentru „unica Transilvanie“, care nici ea n-a vieţuit în afara timpului. Ca rebelii români, ea e un produs al contextului şi nu contextul un produs al ei (al lor).