"Am fost înghesuit într-un colţ din care nu am mai putut ieşi"

Hodorkovski către Uliţkaia,  
5 iunie 2009 

Dragă Ludmila Evghenievna, 

M-am bucurat foarte mult cînd am primit răspunsul dumneavoastră, care a fost ca o „palmă peste ceafă“ meritată.

Părinţii mei au avut grijă să nu devin o „oaie neagră“ a acelei societăţi. Înţeleg asta acum, dar atunci nu înţelegeam. În plus, la şcoală sau la institut nu erau „oi negre“. Şcoala se afla în suburbiile proletare, iar institutul era, de asemenea, extrem de „proletar“ – 70% din oameni erau muncitori în fabrici, care îşi luau liber de la lucru. Nu existau disidenţi. În special la institut – era Facultatea de Apărare, iar dacă erai exclus din Comsomol, erai automat dat afară din institut. Credeam că era destul de corect.  

Ca secretar al comitetului de la facultate, am refuzat să exclud din Comsomol oameni care erau daţi afară din institut, deoarece consideram că nu toţi membrii Comsomolului erau capabili să studieze. Dar situaţia inversă de la Facultatea de Apărare mi se părea extrem de corectă. În fond, la o adică, ar trebui să ne dăm viaţa pentru ţară chiar şi pe timp de pace. Cum să îi ceri asta cuiva care nu era membru al Comsomolului sau unui non-comunist? Nu glumesc şi nici nu exagerez. Asta era exact ceea ce gîndeam atunci.  

Am citit O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi m-am cutremurat. L-am urît pe Stalin pentru că a stricat munca partidului în interesul cultului propriei personalităţi. Atitudinea mea faţă de Brejnev şi Cernenko a fost şi dispreţuitoare şi amuzată – erau gerontocraţi şi dăunau partidului. L-am respectat pe Andropov, în ciuda „unor excese la nivel local“. Vi se pare amuzant? Eu aş vrea să rîd, dar nu pot. 

Cînd făceam practică, nu stăteam în nu ştiu ce bibliotecă de fabrică. Mutam explozibili cu cazmaua, lucram la presă (eu şi prietenul meu era să murim din cauza unei erori tehnice). Am participat la tabere de instrucţie militară şi am primit rangul de sergent. Am fost numit comandant adjunct pentru probleme politice, dar am solicitat să mă întorc iar în fabrică – pentru a dezactiva proiectile vechi. Eram membri ai Comsomolului, trebuia să mergem în cele mai periculoase zone. Aşa că, iată-mă dezactivînd proiectile, spre consternarea ofiţerilor comandanţi. O să rîdeţi iar: nu le-am înţeles consternarea, iar ei nu au spus nimic. Eram destul de îndrăzneţ şi curajos în conflictele pe care le aveam cu secretarul biroului de partid. A venit la o şedinţă a comitetului Comsomolului, unde erau 20 de femei din fabrici şi doi sau trei bărbaţi: eu i-am luat faţa, iar comitetul a votat pentru mine, aproape 100%. Responsabilul cu organizarea de la partid s-a plîns rectorului, Iagodin. Fetele încă îmi mai scriu. Una dintre ele este prima mea soţie, iar cealaltă îmi e soţie de 20 de ani. Şi nu sînt singurele care îmi scriu. Am primit chiar o scrisoare de la responsabila cu organizarea de la partid (şefa secretarului biroului de partid), Liuba Strelnikova. Acum să nu credeţi cine ştie ce despre relaţiile mele cu fetele. Eram un tînăr foarte decent în acest sens. Glumesc. 

Dar sentimentul de autocompătimire în faţa unui duşman din Războiul Rece era foarte puternic. La fel a fost şi implicarea mea în „9“ – grupul de industrii de apărare. De fapt, cînd eram consultant la Silayev, am luat parte la ultimul congres al Comisiei Militare şi Industriale – „9“ plus Ministerul Apărării. Dar asta este altă discuţie. 

Nu îl cunoscusem niciodată pe secretarul pentru apărare din Partidul Comunist, Baklanov, dar mai tîrziu, după 1991, l-am luat în echipa mea, din solidaritate corporatistă. Elţîn ştia, dar nu mi-a spus nimic. Dar în 1996 lucrătorii din apărare au refuzat în mod direct să îi dea bani lui Elţîn (să împrumuţi bani guvernului, era posibil pe vremea aceea!). I-am întrebat dacă mi-i dau mie – iar ei au acceptat şi mi i-au dat pe cuvînt. Deşi îşi asumau un risc enorm. Am folosit o parte din aceşti bani ca să cumpăr Yukos, apoi i-am returnat. Ştiau pentru ce împrumutasem banii. Cîteva din cunoştinţele mele, pe care acum îi consider prieteni buni, erau membri ai Partidului Comunist, iar altele sprijineau comitetul de stat pentru situaţii de urgenţă (ca Baklanov şi Lukianov, a cărui fiică îmi este acum avocat). 

Vă povestesc toate astea, Ludmila Evghenievna, deoarece vreau să înţelegeţi că, de partea aceea a baricadei, oamenii nu erau deloc unidimensionali. Nu erau indivizi intransigenţi de o parte şi oameni complet respectabili de cealaltă parte. La fel ca şi ei, eram un soldat într-un război virtual pe care nu îl creasem eu. Dar eram soldaţi integri. Apăram ceea ce credeam că este adevărul. 

Să vă povestesc despre o situaţie şi mai riscantă. Colaborarea noastră cu KGB era foarte serioasă. Lucram în industria de apărare. Ei lucrau pentru noi şi, în acelaşi timp, ne supravegheau, nu în privinţa „cunoştinţelor politice“, ci a chestiunilor care ţineau de protecţia fizică, contraspionaj etc. Erau specialişti serioşi, de înaltă calificare. Unii dintre ei fuseseră implicaţi în operaţiuni clandestine în timpul Marelui Război Patriotic. Lecţiile învăţate de la ei mi-au fost foarte folositoare în închisoare, pentru că ei trecuseră prin închisori, lagăre de concentrare şi zindan-uri (închisori din Asia centrală – n. red.). Ar fi fost foarte mulţumiţi să vadă că experienţa lor a folosit cuiva. Şi chiar a folosit!  

Mai era un tip de ofiţeri KGB – cei de la NKVD. Nu erau respectaţi, iar noi îi evitam, la fel ca şi specialiştii de care vorbeam mai devreme. În paranteză fie spus, nici unul din ei (dintre specialişti) nu mi-a cerut vreodată bani. Deşi pe unii dintre ei i-am ajutat să îşi găsească de lucru după 1991. Iar colegii lor ne-au salvat viaţa atunci cînd au refuzat să ia cu asalt clădirea Parlamentului. Pe unii i-am cunoscut personal, pe alţii indirect. 

Aşa e destinul. Aşa e războiul civil. Dar după aceea, lucrurile s-au încurcat… Acum să discutăm despre leadership şi carierism. O carieră, în sensul rău al cuvîntului, înseamnă să urci în ierarhia birocratică linguşind şi umilindu-te. Da, aceasta este calea pe care o alege majoritatea oamenilor de succes. Ai putea deveni secretar adjunct, director adjunct al unei fabrici, şef de departament sau chiar ministru adjunct. Dar nu şef de serviciu – şef de atelier sau director de fabrică. Slujbele astea sînt obţinute de un alt fel de oameni. De lideri. Iar oamenii acceptă, pentru că, dacă aceste slujbe ar fi obţinute de carierişti, totul s-ar prăbuşi. Iar ei vroiau ca lucrurile să meargă. Atît Iagodin, cît şi Elţîn mă acceptau ca şef de serviciu absolut „în spiritul tradiţiilor partidului“. Era loc pentru alt fel de persoane, la fel ca şi în ştiinţă. Numai că ei erau „diferiţi“ în alt sens: credeau în politică, dar nu se „înclinau cu uşurinţă“. Cît despre Boris Elţîn, aici nu sînt imparţial. Îi înţeleg toate defectele. În plus, în 1999 am simţit că era momentul să plece. Deşi nu îmi surîdea candidatura lui Putin, iar Putin ştie asta. Dar Boris Elţîn a fost un mare om. Un monolit. Un adevărat ţar rus, cu toate calităţile şi defectele pe care le presupune asta. A făcut multe lucruri bune şi multe lucruri proaste. Nu sînt eu acela care să judece care din acestea au prevalat. Ar fi fost posibil să se facă o transformare mai mare sau mai bună a Rusiei decît cea pe care a făcut-o el? S-ar fi putut ea face fără un „Thermidor“ şi o nouă stagnare, fără o revenire a „tovarăşilor de la KGB“? Fără războiul din Cecenia, fără luarea cu asalt a Parlamentului? Aproape sigur că da. Dar nu am putut. Şi nu mă refer numai la el – la noi toţi. Şi oricum, ce drept am eu să critic?  

Aveam 23 de ani cînd l-am cunoscut. Şi vreau să păstrez aceste amintiri pentru mine. El a murit, iar eu prefer să păstrez aceste amintiri. Cînd Gaidar era la putere (n. red. – prim-ministru al Rusiei, 1991-1992), nu mi-am imaginat niciodată că ar trebui să reformăm întreaga ţară. Dar aveam o idee despre cum ar trebui să restructurăm economia. Nu era vorba despre companii individuale, ci despre combinatele industriale şi ştiinţifice importante, ca Gazprom (nu întotdeauna la fel de mari, dar similare ca structură), despre care credeam că trebuie să fie divizate, iar apoi privatizate. La asta ne gîndeam noi, cei din guvern, ca strategie industrială activă (nu doar iniţierea, ci şi managementul procesului, stabilirea obiectivelor, determinarea responsabilităţilor şi priorităţilor). Atunci cînd nu am mai găsit susţinere pentru ideile mele, am plecat. I-am avertizat că voi face uz de legile imbecile pe care urma să le adopte. Inclusiv de voucherele care puteau fi încasate. Trebuie să spun că le-am zis tot timpul că se va termina prost, că modelul ceh era mai bun (aveau „fonduri închise“), dar mi s-a spus – ca întotdeauna – că era clar că îmi vedeam numai de propriile interese. Deşi nu era limpede care erau acestea. Nu i-am contrazis. Dacă nu au vrut să asculte era problema lor. Dar ulterior – iar aici putem discuta despre graniţele permisibile – m-am folosit de toate portiţele din legislaţie şi le-am spus personal membrilor guvernului despre ce portiţă era vorba şi cum urma să o folosesc sau cum o foloseam. Da, aceasta a fost mica mea răzbunare. Numiţi-o păcatul vanităţii. Însă trebuie să recunosc că s-au purtat decent: m-au adus în faţa justiţiei, au acoperit scăpările din legi cu legi şi instrucţiuni noi, s-au supărat, dar nu m-au acuzat niciodată că joc necinstit. Era un fel de duel. Am avut dreptate, în cele din urmă? Nu sînt sigur. Pe de o parte, judecînd obiectiv, chiar am reuşit să revigorez economia. Dar, pe de altă parte, surclasam un guvern care nu era chiar aşa de rău. Pe de o parte, desigur, am investit în industrie cît de mulţi bani am putut. I-am investit eficient. Nu m-am dat mare şi nu le-am permis nici celor din jurul meu să facă asta. Dar, în acelaşi timp, nu prea mă gîndeam la oameni, la responsabilitatea mea socială considerabilă, dincolo de limitele echipei mele – şi era o echipă foarte mare. 

Cît despre întrebarea dumneavoastră despre „brutalitatea“ cu care am preluat şi am redistribuit companiile – e chiar amuzant. În „liga mare“ erau cel mult 20 de jucători. Nu mai mult de atît. Cît despre numărul de companii implicate în „licitaţia pentru împrumuturi pentru acţiuni“ – acestea erau 800. În total, aş zice că aveam bani să cumpărăm 70. Eu personal a trebuit să renunţ la absolut orice altceva, ca să mă ocup de Yukos. Eram tot timpul plecat în delegaţii. A trebuit să renunţ la bancă, să revînd şi să cedez practic toate companiile pe care le achiziţionasem. De exemplu, deţinusem toată industria materialelor de construcţii pentru Moscova, cîteva fabrici de prelucrare a metalului şi celebra companie Apatit. Nu a fost de glumă – am muncit din greu. Şi nu eram cîtuşi de puţin interesat de treburile celorlalţi. Foarte rar intram în competiţie. Ne luptam cu haosul, cu colapsul întregii economii. Mafia ne cam lăsase în pace, pentru că habar nu avea cum este structurată maşinăria şi nici cum ar putea să pună mîna pe ea. Erau nişte brute, desigur. Erau şi riscuri. Dar perioada „ligii mari“ a fost în mod clar o nimica toată în comparaţie cu „jefuitorii“ de azi. Spre exemplu, cînd răposatul Volodea Vinogradov (Inkombank) mi-a stat în cale în lupta pentru preluarea companiei petroliere VNK, i-am oferit mită, iar cînd a refuzat, pur şi simplu am crescut preţul la licitaţie. Ceea ce m-a costat scump, evident. Făceam campanii de PR, lobby, aruncam cu banii. Dar poliţia nu se implica şi nici lumea interlopă. Dacă s-ar fi implicat cineva, pentru propria siguranţă, lumea nu ar mai fi făcut afaceri cu ei. Şi ar fi fost turnaţi la poliţie imediat.  

Iată de ce, cu toate eforturile din ultimii ani, Biroul Procurorului General nu a reuşit să ne pună sub acuzare. 

În „liga mare“, cel puţin pînă cînd în joc au intrat cetăţenii „certaţi cu legea“, limita se situa acolo unde cazurile puteau fi aduse în faţa curţii de arbitraj. Deşi e posibil ca acea curte de arbitraj să nu fi fost complet independentă, ea nu era controlată în totalitate, cum se întîmplă azi cu Curtea Basmannîi. Oficialii îşi puteau arăta sprijinul într-o oarecare măsură. Ţi-ar fi putut ţine partea din motiv pur egoiste. Dar ştiau că vor trebui să îşi apere serios poziţia în faţa prim-ministrului şi a preşedintelui – şi, în cel mai rău caz, în faţa presei! Nivelul de „brute“ la care s-a ajuns azi, unde dacă cineva ajunge într-o funcţie politică, nu are nici un simţ al responsabilităţii – nu, aşa ceva era de neimaginat. 

La un moment dat, un om care lucra pentru mine ca şef al unui departament de petrol şi gaze, Fazlutdinov se numea, a fost dat afară. Susţinea că fusese concediat ilegal. Cazul a ajuns la Curtea Supremă şi a cîştigat. A primit de la mine drept compensaţii peste 40.000 de dolari (o groază de bani la vremea aceea). Iar departamentul meu juridic, ştiind ce ar fi însemnat pierderea acelui proces, nu a putut face nimic. Cînd a încercat să îi păcălească pe cei de la Rosneft, care ne-au înlocuit, a fost pur şi simplu dat afară din sala de judecată. A venit să se plîngă la avocatul meu, care i-a preluat cazul la companie. 

Nu. Tot ceea ce ne-am putut permite a fost să căutăm portiţe în lege şi să le exploatăm. Şi ne-a plăcut la nebunie cînd am arătat guvernului greşelile pe care le făcuse în legislaţie. Trebuie să spun că schimbarea atitudinii mele faţă de societate şi afaceri s-a produs în special datorită crizei din 1998. Înainte de acel moment consideram afacerile doar un joc, nimic mai mult. Trebuie să cîştigi, vrei să cîştigi, dar nici să pierzi nu e o problemă. Sute de mii de oameni veneau la serviciu în fiecare dimineaţă ca să joace acest joc, iar seara se întorceau acasă la propriile lor vieţi şi griji, care nu aveau de-a face cu mine. Desigur, aceasta este varianta simplificată. Am întîmpinat probleme şi înainte de 1998, dar erau probleme pentru care nu eram responsabil personal: aşa stăteau lucrurile cînd am intrat în scenă. Dar apoi a venit anul 1998. La început a fost bine – credeam că o s-o scoatem la capăt. Apoi luna august. A fost o catastrofă. Preţul petrolului era de 8 dolari per baril, iar costul producţiei era de 12 dolari. Nu erau bani pentru plata datoriilor sau a salariilor. Oamenii nu aveau ce să mănînce, iar pentru asta eu eram responsabil personal. Nimeni din ţară nu cumpăra petrol, iar exporturile erau blocate. Nimeni nu plătea. Băncile la care aveam datorii ameninţau că blochează conturile din străinătate. În Rusia, băncile nu făceau nici un fel de plăţi. Berezovski mi-a dat un împrumut cu 80% dobîndă în valută forte! 

Ajungeai la recepţie – nimeni nu ţipa, nimeni nu făcea grevă, înţelegeau. Pur şi simplu leşinau din lipsă de hrană. În special tinerii care nu aveau o locuinţă sau care aveau copii mici. Iar spitalele... Cumpăram medicamente şi trimiteam muncitorii la tratament, dar bani nu erau. Am reţinut feţele înţelegătoare. Oameni care spuneau doar: „Oricum nu ne aşteptăm la nimic bun. Vă mulţumim că aţi venit să vorbiţi cu noi. O să suportăm...“. După august 1998 nu a mai avut loc nici o grevă. Rezultatul a fost că, după criză, mi-am schimbat criteriile. Nu mai puteam să fiu doar un „director“. În 2000, am creat „Rusia deschisă“. 

Încă ceva despre atitudinea mea faţă de lege. Nu am considerat niciodată, şi tot nu consider, că „toată lumea încălca legea“ era o justificare. Dacă încalci legea, atunci răspunzi pentru faptele tale. Poziţia mea este destul de diferită: legislaţia noastră (ca şi legislaţia oricărei alte ţări, de fapt) are multe „spaţii goale“, lăsînd loc de interpretare, chestiune de care se ocupă curţile de justiţie (în special Curtea Supremă). Excesele sau, ca să mă exprim politicos, „aplicarea selectivă a legii“, pe care am observat-o în cazul Yukos, se datorau interpretării separate, speciale, a legii care se utiliza pentru cazul nostru. O interpretare care nu este şi nu poate fi aplicată pentru nici o altă parte litigantă. În general, legile noastre sînt în regulă, nici mai proaste şi nici mai bune decît în alte ţări, dar aplicarea legii şi curţile de justiţie sînt o catastrofă. 

Acum să discutăm despre ideile şi valorile tinereţii. „Ţara este o fortăreaţă asediată, aşa încît trebuie să ne îndreptăm toate forţele spre întărirea apărării, sîntem înconjuraţi de inamici.“ Asta este de domeniul trecutului, desigur, şi a fost înlocuită de o înţelegere a intereselor naţiunilor şi popoarelor, care nu coincid (ca să nu ne exprimăm prea dur) întotdeauna cu interesele statului şi elitelor. În acelaşi timp – o să rîdeţi – patriotismul rus este încă viu. Eu am în mine aceste sentimente, de exemplu: mă fac să mă abţin să spun lucruri urîte despre Rusia, chiar şi atunci cînd vreau să fac asta. 

Ideea de comunism ca „viitor luminos“ a dispărut pentru toţi, lăsînd un gust amar după dezamăgirea care a urmat. Visul frumos ascundea totalitarismul birocratic insolent. Statul socialist, care se asigură că societatea are grijă de outsideri (de voie, de nevoie), că fiecare copil are o şansă în viaţă – ideea aceasta a supravieţuit. Dar abia după criza din 1998 ea a devenit parte adiţională a transformării noastre. Înainte de asta au fost resentimente şi dorinţa de a dovedi că eu „pot“… Mi-a luat mult timp să înţeleg importanţa valorilor umane. Atunci cînd am înţeles-o, am protestat. Asta se întîmpla în 2001 – afacerea NTV şi revolta fuseseră „înăbuşite“. Dar apoi a apărut întrebarea la Sindicatul Industriaşilor şi Antreprenorilor din Rusia: ce e mai important – proprietatea sau libertatea de exprimare? Datoriile NTV către Gazprom erau reale. În acel moment am ajuns la concluzia că una nu poate exista fără cealaltă şi am dat NTV 200 de milioane de dolari. Care au fost apoi folosiţi pentru punerea mea sub acuzare. 

Nu sînt un revoluţionar. Dacă NTV ar mai fi existat, poate că aş fi acordat mai puţină atenţie altor evenimente. În general, nu aş fi vrut să „ies în evidenţă“ şi aş fi plecat din „politică“ către „tovarăşi“ mai activi. Aşa cum am procedat întotdeauna. Dar de data asta nu am mai putut. Mă simţeam de parcă m-ar fi sugrumat cineva. 

Din acest punct de vedere, închisoarea este ceva mult mai bine definit, mai puţin opresiv. Cu toate că, desigur, din orice alt punct de vedere, nu e nimic bun aici. Şi evident că nu acesta era deznodămîntul pe care îl aveam în minte. Dar am fost înghesuit într-un colţ din care nu am mai putut ieşi. O persoană înţeleaptă ar fi evitat, probabil, această situaţie. 

Această scrisoarie a apărut pentru prima dată în publicaţia rusă Novaia Gazeta, apoi tradusă în limba engleză şi publicată în Open Democracy şi Eurozine. Versiunea în limba germană a apărut în Osteuropa 1/2010. Versiunea originală a întregii corespondenţe a apărut în ediţia din octombrie 2009 a publicaţiei Znamya. Toate drepturile rezervate.

Original în limba rusă. Traducere în engleză de Felicity Cave, Susan Richards, în openDemocracy, 14 septembrie 2009. Traducere din limba engleză: Laura RĂDULESCU © Mihail Hodorkovski © openDemocracy © Eurozine © Dilema veche pentru versiunea românească.   

Citiţi şi "Iluziile au fost sfărîmate"