Evaluări şi soluţii

Adrian MURARU
Publicat în Dilema Veche nr. 333 din 1-7 iulie 2010
Evaluări şi soluţii jpeg

Despre situaţia studiilor clasice în România s-a scris adesea. Poate mai rar decît ar fi trebuit, însă adesea. Mobilizator, nostalgic, cu mînie, ultimativ, patetic, interogativ, cu resemnare. S-au încercat toate registrele, toate căile, toate argumentele. Şi totuşi, aproape nimic nu s-a făcut. Ba dimpotrivă: s-au făcut cele de nefăcut. Reduse la registrul gramatical încă din anii în care erau permise ca un soi de „aritmetică“, studiile clasice pierd an după an. Pierd elevi: din România au dispărut liceele „clasice“. Pierd studenţi: în ultimii zece ani, seriile de filologie clasică sînt anemice, limbile clasice sînt izgonite din programele Universităţii (aşa încît se pot studia filozofie, istorie, teologie şi chiar filologie românească fără a şti latină şi greacă). Îşi pierd chiar rostul: apariţiile editoriale din clasicii greco-latini sînt simbolice (iar editurile, în lipsa traducătorilor, recurg la soluţii exotice, oferind Platon sau Aristotel second-hand, prin intermediar francez sau englez). Desigur, dacă toate acestea se întîmplă, trebuie să existe (cel puţin) o cauză. Şi măcar un remediu, de mai este vreme pentru el. În continuare voi discuta despre acestea. 

Cum să obţii un „om nou“? 

În urmă cu 60 de ani, atunci cînd s-a decis că Răsăritul Europei trebuie comunizat, s-a procedat în mod organizat, după o bună planificare. În ziua de 2 iunie 1947, NKVD a emis „Directivele de bază pentru ţările din orbita sovietică“. Se stabileau multe acolo: exproprieri, arestări ale oponenţilor politici, infiltrarea informatorilor în fiecare instituţie, extinderea birocraţiei, cenzura culturală. Se reglementa pînă şi dimensiunea locuinţelor ce vor fi construite în „noua eră“.  O grijă aparte era acordată limbilor clasice, latina şi greaca veche. Acestea, împreună cu filozofia, logica şi genetica, erau excluse din programele de liceu. Dintre disciplinele enumerate, studiile clasice sînt astăzi în cea mai critică situaţie: cu un contingent minim de studenţi, fără cercetare organizată, lipsite de prestigiu în universitate şi în afara ei, ele se sting. Cel din urmă proiect de lege a educaţiei le semnează, suveran, actul de deces: practic, orele de latină sînt excluse din programele liceale. În lipsa oricărui alt debuşeu profesional (cercetare, traducere), legea e fatală pentru un întreg domeniu, cel al studiilor clasice. 

Regretabil, lipseşte compătimirea. Chiar şi cercetători experimentaţi în domeniul ştiinţelor exacte şi aplicate privesc cu indiferenţă studiile clasice. Nu prea există contracte de cercetare în această arie. Şi nici cu publicaţii ISI nu ne putem mîndri. 

Eroarea fundamentală ce sprijină aceste opinii este una de perspectivă: disciplinele umaniste se construiesc altfel decît cele ale „exactităţii“. Spre deosebire de ştiinţele experimentale, spre exemplu, în disciplinele umaniste este greu de distins, de multe ori, între „instrumentul“ utilizat şi „rezultatul“ predat de el, ce validează o „ipoteză“ sau alta. În contrast cu aceste ştiinţe, studiile clasice se înfăţişează adesea ca o îngemănare a „instrumentului“, „rezultatului“ şi „ipotezei“ (o ediţie critică, e.g., ce este instrument de lucru în disciplinele umaniste, reflectă implicit o „ipoteză“ de cercetare). Aşa că o ediţie critică a unui text grec sau latin, însoţită de traducere, este încununarea unui susţinut efort de cercetare, cu totul onorabil din punct de vedere ştiinţific. Mult superior redactării unui studiu, fie el acceptat într-o revistă ISI ori nu. 

Apoi, din perspectiva disciplinelor umaniste, există situaţii în care „ipoteza“ unui cercetător îşi poate avea întemeierea tocmai în confruntarea cu o sursă clasică: textele fundamentale pentru civilizaţia europeană devin astfel mijloace de probă. Or, în cultura noastră lipsesc colecţiile fundamentale, de texte fondatoare antice şi medievale. O ediţie Aristotel (aşa cum nu avem, şi nici nu vom avea curînd în cultura română) valorează infinit mai mult decît miile de studii, exegeze, meditaţii produse autohton. Căci valoarea lor va fi cea ştiută: cercetarea umanistă din România va avea dificultăţi sporite în a fi recunoscută acolo unde eseistica nu substituie studiul serios. Da, nu avem proiecte de cercetare, nu sîntem consideraţi egalii colegilor noştri din Occident: sîntem rodul unei decizii luate cu şase decenii în urmă şi mirabil urmate şi astăzi. De către noi, cei formaţi în ultimele şase decenii. 

Şi poate că tîlcul cel mai important al prescripţiei studiilor clasice nu este acesta: ţelul este doar în secundar obţinerea unor performanţe în cercetare. Căci aceste studii, admirabil urmate odinioară în licee şi universităţi, nu te învaţă să ai (putere, bani, informaţie), ci cum ar trebui să fii. Ele domesticesc ceea ce este sălbatic, aspru în noi. Ele civilizează chiar şi atunci cînd sînt uitate. Ele ne oferă memoria, fără de care nu ştim cine sîntem. Din acest motiv cei dinaintea noastră, din interstiţiul interbelic bunăoară, aveau răgaz pentru „cele vechi“.

Ce se mai poate face? 

Ce se mai poate face, aşadar, dacă miza studiilor clasice este atît de importantă? Putem privi la cei dinaintea noastră pentru a înţelege cum se profesionalizează acest domeniu. În 1920, Parlamentul României decidea înfiinţarea Şcolilor Române de la Roma şi de la Paris. Scopul acestora era promovarea studiilor clasice, în sens generic, şi a artelor frumoase: istorici, filologi, arheologi, artişti aveau posibilitatea de a se pregăti în centre prestigioase. Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, fondatorii lor, observaseră că modelul „Şcolilor“ străine localizate în centre reputate de studii era util formării de specialişti, el fiind practicat încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea de mai multe state europene. 

Nimic nu împiedică statul român să urmeze astăzi modelul interbelic: fondarea ori refondarea de noi „Şcoli“ româneşti în străinătate (în fapt centre de cercetare care să adăpostească studioşi, oferindu-le astfel şansa de a se specializa) este posibilă. Nu avem o Şcoală românească la Atena (unde există un Institut georgian, şi un altul australian, spre exemplu). Nu avem o Şcoală românească la Ierusalim: nu doar filologia clasică ar avea de cîştigat în urma înfiinţării unei Şcoli româneşti acolo, ci şi studiile religioase autohtone. Astfel s-ar oferi spaţii de profesionalizare pentru cei pasionaţi, astfel comunitatea cercetătorilor de specialitate ar fi mai aproape de specialiştii autohtoni. 

Altfel, se poate gîndi un proiect de recuperare a memoriei culturale, care să vizeze tocmai valorile cuprinse în patrimoniul greco-latin, fondator al Europei moderne. Căci, pentru a înţelege Europa din care facem parte, trebuie să-i cunoaştem metabolismul cultural, modul în care homo Europaeus a fost posibil: colecţii academice ar trebui să ne ofere marile repere culturale, care sînt astăzi invizibile publicului. Un institut de recuperare a memoriei culturale europene este mai necesar ca oricînd, iar sarcina lui principală ar fi tocmai cea indicată de titlu: evidenţierea, prin traduceri şi exegeze, a ceea ce au oferit condiţiile unei Europe unite. 

În lipsa instituţiilor, cei pasionaţi, din ce în ce mai puţini şi mai puţin motivaţi, se vor pierde. Vom ajunge să ne înţelegem din ce în ce mai puţin, ceea ce ne va aduce negreşit aproape de idealul „omului nou“. Corpul cunoaşterii se va aplatiza, căci dimensiunea cunoaşterii umaniste îi va lipsi: oricîte premii în cercetarea „exactă“ vom strînge, oricîte aprecieri vor primi „inginerii sufletului omenesc“, deficienţa umanistă ne va costa. Vom perpetua, în această arie, cercetarea graţioasă a surselor secundare şi terţiare, spre paguba tuturor. Desigur, vom simula interesul pentru sursele clasice ale culturii: accesul la textele greceşti şi latine se va face prin intermediar modern. Şi, oricum, cine va mai putea citi texte greceşti sau latineşti peste patru decenii, cînd faptele noastre condamnă studiile clasice la moarte? 

Dar poate că nu e momentul... 

Desigur, dincolo de miza, intrinsecă şi extrinsecă, a unei discipline, există circumstanţe. Negreşit, în aceste vremuri de restrişte este greu să convingi de utilitatea unor proiecte instituţionale, evident utile cercetării. Ţara este greu încercată, aşa că nu e momentul potrivit pentru iniţiative umaniste. Deocamdată. Să mai aşteptăm puţin... 

Se întîmpla în 1920 ca statul român să aibă iniţiativa înfiinţării Şcolilor Române din Franţa şi Italia. La doi ani de la finalul unui război mondial şi la nici un an de la încheierea, pentru armata română, a ostilităţilor. Era în vremea în care statul român avea probleme legislative şi diplomatice semnificative, cînd administrarea ţării era foarte dificilă, avînd în vedere provinciile ce tocmai i se alăturaseră, dar şi pierderile de război, cînd tratativele diplomatice erau cruciale în recunoaşterea statutului României. În aceste vremuri, ce numai liniştite nu se pot numi, cercetarea clasică, umanistă era prioritate a Parlamentului României. 

Dar, va spune poate cineva, criza economică este chiar mai dură decît un război. Desigur, argumentul poate fi folosit, chiar dacă frizează naivitatea. Atunci un alt exemplu, despre modul în care priorităţile unei ţări sînt înţelese de o guvernare responsabilă, va fi de ajutor: monumentalul sediu al Accademia di Romania, ce supravieţuieşte în condiţii precare astăzi, a fost inaugurat în 1933. An în care se încheia, ne spun manualele de istorie, o criză economică mondială. 

Negreşit, nimeni nu poate obliga un guvern să vadă în studiile clasice o prioritate instituţională. Preocupările umaniste pot fi neglijate, şi nimic grav nu se va întîmpla. Studiile clasice sînt deja condamnate, se pare. Însă dacă aş crede aceste enunţuri, aş fi obligat să cred nu doar în geniul rău, dar şi în spiritul profetic al celui care, în urmă cu şase decenii, a decretat: „La licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche...“  

Adrian Muraru este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi. Coordonează, în cadrul aceleiaşi universităţi, activitatea Centrului TRADITIO, dedicat editării şi traducerii de texte latine şi greceşti. Coordonează, la Editura Polirom, colecţia „Tradiţia creştină“. Ultimul volum îngrijit: Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie I (traducător Ovidiu Sferlea, studiu introductiv de Mihail Neamţu).

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Oradea – mai ambițioși ca de obicei
Marile drame prin care ne trece destinul, fie el personal sau colectiv, nu pot fi înțelese și nici respectate dacă uităm că tragedia merge de braț cu comedia prin lumea oamenilor.
Daniel David jpg
Oricine poate să aibă umor
În ţările cu colectivism puternic şi concentrare a puterii, cum este țara noastră, umorul bine reprezentat este cel legat de autoironie.
Adriana Babeti jpg
Să rîzi? Să plîngi? Despre rîsu’-plînsu’ lumii noastre
Rîsul poate fi socotit drept un fel de soluţie terapeutică pentru a ieşi din marile şi micile nevroze ori din complexe (de inferioritate sau de superioritate).
Marcel Iures, Sever Voinescu, George Banu jpg
Caragiale cel lucid, Creangă cel afectuos
După spectacole, pe scena frumosului Teatru „Regina Maria“ din Oradea au urcat dnii George Banu și Marcel Iureș pentru a discuta despre umorul celor doi clasici.
1024px David   The Death of SocratesFXD jpg
Socrate a fost o pisică
„Toate pisicile sînt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică”.
p 1 jpg
Ce înseamnă rîsul?
Nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc.
Cumpărături la ușa ta, ajutor în lupta cu COVID 19, învățare online jpeg
Educația între două crize
Pandemia a fost, pentru sistemele de educație, un adevărat cataclism care a scos la iveală, fără cosmetizare, situația dramatică a educației.
E cool să postești jpeg
Starea firească a lucrurilor
Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
p 10 Alexis de Tocqueville WC jpg
O necesară, dar dificilă „înrădăcinare“ democratică
Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.
p 1 jpg
E normal să fim normali?
Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.
Construction workers in Iran 04 jpg
Diviziunea anomică
Viața socială nu înseamnă doar armonie perfectă, iar rolul solidarității nu este de a suprima competiția, ci doar de a o modera.
p 12 sus jpg jpg
Normalitatea și tulburarea
Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.
p 13 sus jpg
Cine mai vrea să meargă la birou?
Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.
646x404 jpg
Impactul pandemiei asupra educației
Închiderea școlilor și pandemia de COVID-19 au avut consecințe negative atît asupra progresului educațional al copiilor, cît și asupra sănătății emoționale a acestora și, mai mult, asupra siguranței lor online.
Bătălia cu giganții jpeg
Iluzii, dezamăgiri și orgolii rănite
În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg
Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice
URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă
Cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională?
Povești de familie jpeg
Povești de familie
Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism.
Fantomele Imperiului jpeg
Fantomele Imperiului
Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea.
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă tampon între (fosta) URSS și NATO jpeg
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO
În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori.
„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON jpeg
Putin, un orfan al comunismului – trei întrebări pentru Thierry WOLTON
„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV jpeg
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV
„Pentru țări precum Polonia, România, Slovacia, războiul va continua să fie o știre pentru că se întîmplă chiar la granițele lor.“
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Europa arădeană
Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.
Criza ideologică și realinierea politică jpeg
Criza ideologică și realinierea politică
Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?