"Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!"

Mi s-a cerut un articol despre „explozia mămăligii la români“ sau despre lipsa acesteia (a exploziei, nu – încă – a mămăligii), probabil în contextul în care măsurile de austeritate din ce în ce mai „curajoase“ fac ca respectivul fenomen să fie temut, aşteptat sau sperat. Mie expresia „explozia mămăligii“ îmi evocă interogaţiile anilor ’80, de obicei venind din afara ţării şi pe care, naţionalist probabil, le asociam cu o intolerabilă notă de superioritate ironică. Dacă aş fi avut vreodată îndoieli despre capacitatea de revoltă a românilor, acestea n-au supravieţuit anului 1989, după cum nu i-au supravieţuit nici Nicolae şi Elena Ceauşescu, spre deosebire de Honecker, Jivkov sau Gorbaciov. Deşi Ion Iliescu şi grupul restrîns care-l înconjura sînt responsabili pentru moartea celor doi, eu, militar în decembrie ’89, nu pot să uit cu cîtă sete am fi tras în ei, atunci. Nu, n-am părut a fi un popor vegetal.

Nu cred însă că există popoare de-un fel şi popoare de altul. Nu cred nici măcar în „români“ ca un atribut general care ne uneşte pe toţi. Eram în Timişoara în 1989, locuiesc în Cluj astăzi şi, probabil din pricina unui etnocentrism vestic, nu văd cum ethosul reformat, aşezat şi conservator al Clujului ar fi putut da naştere revoltei în masă pe care mai catolicul, întreprinzătorul şi liberalul spirit al Timişoarei a îngăduit-o. (Nu vreau să citească cineva în această opinie o impietate la adresa martirilor Clujului. Dimpotrivă, în raport cu timişorenii au fost mult mai puţini, mai puţin înţeleşi, şi totuşi au îndrăznit.) În decembrie s-a răspuns crizei în varii moduri, iar revolta populară din decembrie „a fost sau n-a fost“, depinzînd de variaţiile regionale.

Studiul mişcărilor de masă nu se poate opri doar la motivaţiile (sau nemulţumirea) oamenilor, pentru că se întîmplă să treacă ani, uneori decenii peste oameni foarte nemulţumiţi, fără ca ei să „iasă în stradă“. Între altele, teoriile mişcărilor sociale susţin că o mişcare de protest poate lua naştere doar dacă cei nemulţumiţi au acces la un minimum de resurse, fie ele financiare sau organizaţionale. Din acest punct de vedere, în istoria recentă a României mişcările sociale şi de protest au fost făcute posibile de resurse şi structuri organizatorice deja existente: cele ale secţiilor marilor fabrici şi uzine. După minerii din Valea Jiului în 1977, mişcarea de protest de la Braşov din 1987 a fost structurată în jurul unui nucleu dat de muncitorii de la „Steagul Roşu“.

La Timişoara, în 1989 au ieşit, pe rînd, şi au luat în stăpînire centrul oraşului: coloana de la UMT, coloana de la Solventul, coloana de la Teba. Literalmente, din punctul de vedere al reţelelor de mobilizare a resurselor, muncitorii au fost cei care au pus capăt regimului „muncitoresc“ din România.

Dezindustrializarea României din anii ’90, dispariţia marilor fabrici au adus cu sine o mutaţie majoră: pe de o parte, avem mai puţini muncitori, pe de alta, aceştia sînt mult mai puţin organizaţi. Democraţia e cea care ar trebui, acum, să canalizeze nemulţumirile, însă toate marile partide s-au compromis „mărind punctul de pensie“ sau aruncînd cu „tichete de vacanţă“ tocmai cînd, în jurul nostru, marile economii occidentale se prăbuşeau. Din păcate, votul uninominal a gîtuit şansele, şi aşa mici, de reformă a clasei politice: reprezentanţii oricărui partid nou, tînăr, sînt condamnaţi să-şi înceapă viaţa politică printr-o luptă în care trebuie să cîştige din start un minim de 51% din voturi, în faţa „baronului“ local, pentru a ieşi din anonimat.

Rămîne lupta sindicală, însă marile structuri sindicale ale muncitorilor din Vestul Europei sau Statele Unite ne lipsesc. Recenta înfrîngere a sindicatelor din învăţămîntul românesc pare să arate cît de limitată este capacitatea de mobilizare şi acţiune a acestor structuri şi cît de goale sînt ele pe dinlăuntru. Greva ratată din iunie îmi aduce aminte de interacţiunea mea cu „doamna Tarcea“, învăţătoarea băieţelului meu: dimineaţa, pînă la sosirea învăţătoarei, copiii nu au voie să se mişte din bancă (nici măcar pentru a se duce la toaletă). La fel, în pauza mare, nici un copil nu are voie să se mişte sau măcar să se ridice din bancă. Şi toate acestea, fireşte, „pentru binele copiilor“. Deşi critica acestor metode de educaţie este tema favorită a majorităţii părinţilor, cînd se întîlnesc în afara şcolii, fiecare a preferat să găsească o cale individuală de „acomodare“, în locul acţiunii colective.

Schimbînd registrul, vom continua să „ne descurcăm“, fiecare cum putem, în următoarea perioadă (ştiind, fireşte, că de cîte ori te descurci tu, îl încurci pe altul)? Sau, unii dintre noi, ne vom organiza, făcînd apel, uneori, la protestul colectiv? Şansele unor mişcări sociale semnificative în România sînt foarte mici: structurile de organizare, precum şi capacitatea de mobilizare a resurselor, disponibilă majorităţii românilor, sînt încă foarte puţin dezvoltate. Ceea ce nu poate da naştere decît la inacţiune sau la izbucniri violente, emoţionale, ne-moderate de organizare şi structură.

Ceea ce pare să se schimbe însă (graţie felului în care clasa politică girează criza economică) e modul în care oamenii citesc realitatea. Diferenţa dintre Braşov 1987 şi Timişoara 1989 a fost făcută de apariţia unei noi grile de lectură: spre deosebire de braşoveni, timişorenii văzuseră ce s-a întîmplat în Polonia sau Ungaria şi ştiau că se poate.