Poporul rus iubeşte liderii puternici

- interviu cu Dan DUNGACIU -

Ce fel de regim politic are acum Rusia? Cum poate fi definit şi caracterizat? 

Cheia de înţelegere este aşa-numita „verticală a puterii“ existentă acolo – „esenţa putinismului“ pe plan intern. De aici, din această arhitectură specifică, rezultă puterea incomensurabilă a statului şi specificul politicii ruse. Este ceva ce nu poate fi comparat, riguros vorbind, cu evoluţiile politice din Occident. Putem să numim sistemul politic creat acolo „democraţie directată“, „controlată“ sau, cum se mai obişnuieşte, „democraţie manageriată“ (coordonată), în sensul în care democraţia în Rusia este una care se manifestă „de sus în jos“. Este „elitistă“ sau, cu un termen din secolul al XVIII-lea, „luminată“. Alegerile sînt ţinute regulat, e drept, dar nu sînt o oportunitate pentru transferul puterii, ci numai legitimarea acesteia. Proiectul rus a fost deja numit o „democraţie fără reprezentare“: scopul nu este numai monopolul puterii, ci şi monopolizarea competiţiei. Acest tip de funcţionare politică are în comun cu democraţiile occidentale mai ales faţada. De aceea a fost caracterizată ca o „democraţie neliberală“, cum se numea un eseu din 1997 publicat în Foreign Affaires. Cu o observaţie: Rusia nu este democraţie neliberală din greşeală, ci din proiect! Iar Rusia de azi nu este creaţia exclusivă a lui Putin, căci Putin însuşi a fost beneficiarul sistemului.  

Care este relaţia dintre politică şi justiţie în Rusia? 

Relaţia dintre politică şi justiţie în Rusia trebuie citită în grila specificului politic din Federaţia Rusă. Pentru că şi cea din urmă face parte din sistem sau este gestionată de acesta. Şi cazul Hodorkovski şi cele ale altor magnaţi de acelaşi calibru trebuie înţelese aşa. Cînd vrei să ieşi din sistem sau să i te opui, devii ţintă şi pasibil să fii „trimis în instanţă“. Atunci intervine „justiţia“ propriu-zisă. Dar momentul cînd se declanşează aceasta este o decizie de sistem, adică una politică. Hodorkovski a fost beneficiarul pedepsei „juridice“ a sistemului nu numai pentru că a vrut să-l înfrunte pe Putin, dar a mai avut şi naivitatea să creadă că, dacă rămîne în Rusia, nu i se poate întîmpla nimic. Greşeală capitală! În ceea ce priveşte atitudinea recentă a lui Putin faţă de alţi magnaţi, este aceeaşi logică: disponibilitatea de a te plia sistemului, de a îndeplini comenzile acestuia necondiţionat, de a accepta – pentru „imaginea politică“ a sistemului – să primeşti lovituri cu stiloul în creştet sau orice altă umilinţă. Deci cazul Hodorkovski poate fi reprodus, dacă sistemul are nevoie de asta, chiar dacă la alt nivel şi la altă cotă. 

Hodorkovski spune în corespondenţa sa că n-a făcut nimic ilegal, ci pur şi simplu a exploatat „spaţiile albe“ din sistemul legislativ, aşa cum au făcut şi alţi „oligarhi“. Este plauzibilă o asemenea explicaţie? 

Şi da, şi nu. Nu, pentru că Hodorkovski nu a fost în nici un caz un înger! Nici el, nici ceilalţi „ruşi noi“. Păcatul lui capital a fost însă că, nefiind înger, a vrut să ajungă Dumnezeu! Însă locul lui „Dumnezeu“ era deja ocupat de Putin care, ca orice „zeu“, a fost extrem de „gelos“ şi „nemilos“ cînd s-a simţit trădat sau a simţit că cineva doreşte să îi surpe autoritatea. Hodorkovski avea toate datele să fie dat drept exemplu oligarhilor neastîmpăraţi: cel mai bogat om din Rusia, tînăr, ambiţios, dispreţuitor, orgolios, credea că totul i se cuvine, cu un trecut dubios (ca toată lumea de acest calibru), cu conexiuni puternice în Occident, nutrind ambiţii politice. A fost un personaj căruia toate i-au mers din plin. Încă de pe vremea perestroikăi ştia ce vroia: bogăţie şi putere. Şi le-a obţinut! În 1988 şi-a făcut o bancă, devenind o conductă pentru banii guvernamentali, la 30 de ani făcea licitaţii aranjate cu statul, iar în 1995 obţine controlul Yukos-ului – atunci al doilea producător de petrol ca mărime – pentru o sumă mică, într-o licitaţie condusă de... propria sa bancă, Menatep. Făcea ce făcea toată lumea, la limita legalităţii, mai ales într-un mediu precum cel rusesc, cu legi vagi şi incomplete. Legătura cu politicul avea să îl piardă, însă. În 1996, formează alături de alţi oligarhi aşa-numitul „pact de la Davos“ – condus de celebrul Berezovski (acum refugiat la Londra), Gusinski şi el – prin care preiau campania electorală a lui Elţîn pentru a contracara venirea la putere a liderului comunist Ziuganov. Echipa a lucrat impecabil, astfel că, de la 5%, îl menţin preşedinte tot pe Elţîn, care cîştigă cu 54%. Elţîn îl alege ca succesor pe Putin care, din locotenent colonel KGB devine şeful instituţiei, apoi premier şi preşedinte. În 2000 acesta se întîlneşte cu oligarhii şi le cere supunere. Unii acceptă, vînd Gazprom-ului ce li se cere şi se îmbogăţesc şi mai mult, precum faimosul Abramovici, alţii refuză şi sînt obligaţi să plece în exil – ca Berezovski – sau se revoltă şi intră în puşcărie, ca Hodorkovski. 

Dar are şi Hodorkovski dreptatea lui. Pentru că marea sa greşeală a fost sfidarea lui Putin. Era cel mai bogat om din Rusia atunci, cu circa 8 miliarde USD, şi credea că asta îi dă dreptul să ignore şi să sfideze sistemul prin intenţiile sale de a se implica în politică. A păţit ce a păţit. Dar motivul nu este atît culpa sa juridică – este greu de imaginat că restul magnaţilor ar fi fost fără pată! – cît culpa sa politică. Şi precizez: politică antisistem! Un fost partener de afaceri al lui Hodorkovski, Abramovici, de pildă, este bine-mersi: după ce a vîndut Gazprom-ului tot ce acesta voia să achiziţioneze – la sume enorme, e drept – a cheltuit, printre altele, sute de milioane de dolari pentru a moderniza regiunea Ciukotka, o regiune de tundră în care renii erau de patru ori mai numeroşi decît oamenii! Şi asta pentru a cîştiga bunăvoinţa sistemului şi ca să-i arate clar lui Putin că vrea pace, nu război... 

Şi în cazul lui Hodorkovski, şi în alte arestări ale unor persoane cunoscute (oameni de afaceri, jurnalişti etc.) s-au semnalat încălcări ale drepturilor omului. Mulţi lideri de opinie şi comentatori occidentali deplîng lipsa de reacţie a guvernelor occidentale (faţă de perioada Războiului Rece, cînd Occidentul era foarte activ pe acest plan). Cum se explică acest fenomen? Doar prin „robinetul de gaze“ aflat la îndemîna lui Putin şi Medvedev?

Motivele sînt mai multe. În primul rînd că, oricît ar părea de ciudat, unul dintre artizanii sistemului din Rusia şi chiar a lui Putin, ca personaj, este Vestul. Simplific acum, este fatal, dar amintiţi-vă, de pildă, filmele americane ale anilor ’90 despre lupta din Rusia dintre „liderul bun“, care vrea o Rusie stabilă, democratică, economie de piaţă şi dialog, şi „liderul rău“, care ar vrea o Rusie întoarsă spre trecut, fascizantă, ortodoxistă, bolşevică, antioccidentală, dostoievskiană, soteriologică etc. etc. Evident, Occidentul era de fiecare dată de partea „liderului rus bun“, patriot, dar nu smintit, nu tocmai democrat, dar capabil de dialog şi cu aparenţe de personaj civilizat. Prin încurajarea tacită a ultimei categorii, Vestul a închis ochii la deriva democratică, pentru ca un rău mai mare să nu se producă. Instituirea „democraţiei manageriate“ nu era posibilă fără sprijinul Occidentului. A fost decizia guvernelor occidentale de a-l sprijini pe Elţîn fără a insista prea mult asupra procesului democratic ca atare – plus avantajele economice greu de neglijat. Stabilitatea a contat mai mult decît democraţia. 

În al doilea rînd, interesele geopolitice au prevalat aproape de fiecare dată. Indiferent cît de dur era tonul, Putin a fost primul lider care şi-a oferit sprijinul pentru SUA după atentatele din 11 septembrie 2001, ceea ce era important. A mai existat şi summit-ul de la Roma din 2002 şi parteneriatul strategic NATO-Rusia etc. În al treilea rînd, occidentalii, mult mai sensibili la aspectele juridice, chiar au fost în dubiu atunci cînd justiţia urma să se pronunţe ferm în legătură cu vinovăţia/nevinovăţia lui Hodorkovski. Iar ruşii au înţeles asta şi au jucat această carte, livrînd Occidentului tot ce ştiau ei că acesta va priza. Nu o dată, Putin a reuşit chiar să fie convingător transformînd această vendetă politică într-o acţiune de purificare a societăţii ruse, a corupţiei şi a marilor oligarhi care ar putea controla, prin banii lor, totul. Şi, nu în ultimul rînd, realitatea este – şi sondajele o arată – că Hodorkovski nu este deloc popular în Rusia, nici cauza lui. Poporul rus îi iubeşte pe liderii puternici. Faptul că raportul dintre proprietatea de stat şi proprietatea privată s-a schimbat radical în timpul „regimului Putin“ (70% privat – 30% stat în 2001, 70% stat – 30% privat la încheierea mandatelor sale) convine populaţiei în cel mai înalt grad şi nu joacă în favoarea lui Hodorkovski – la vremea arestării, cel mai bogat om din Rusia! 

Sondajele arată că mulţi cetăţeni ai Rusiei nu cred că democraţia le aduce avantaje şi nici nu înţeleg necesitatea unei justiţii independente. Există cu adevărat o opinie publică în Rusia? 

Iată ce scria jurnalistul Leonid Parfionov de la NTV, înainte de alegerile din 2003: „Toată lumea ştie că alegerile nu sînt cu adevărat nişte alegeri. Ele nu sînt interesante ca luptă politică. Avem un preşedinte care este mai mult decît un preşedinte şi un parlament care este mai puţin decît un parlament. Soarta Rusiei nu depinde de acest rezultat. Oamenii muncesc, merg în străinătate, merg la cafenele, folosesc Internetul şi trăiesc după pofta inimii. Aşa se dezvoltă libertatea… Tinerii sînt mai fericiţi şi mai deschişi către lume. Ei percep democraţia ca un decor.“ Prin urmare, dacă numim asta „opinie publică“, putem spune că există. Dar este una formată „de sus în jos“, prin intermediul unor discursuri politice şi mediatice bine selectate şi bine controlate. Cei care menţin acest sistem nu sînt doar politicienii sau oamenii din servicii – faimoşii siloviki –, ci şi persoane publice asociate Kremlinului şi care se ocupă de „imaginea“ sistemului şi de modul în care trebuie să arate „spaţiul public“. Ei au toţi, direct sau indirect, conexiuni cu Kremlinul. Ei nu lucrează pentru un partid sau o doctrină, ei lucrează pentru sistem. El, sistemul, trebuie făcut cîştigător, indiferent de un partid sau altul, o doctrină sau alta. Ei sînt însărcinaţi, de fapt, cu tot procesul. Ei sînt ideologii şi simbolurile democraţiei manageriate ruse. Ei conduc think-tank-uri, au emisiuni la televiziune sau sînt prezenţi abundent în media, sînt consultanţi politici, neagă orice afiliere partinică pentru ei şi se prezintă drept comentatori obiectivi care interpretează ce se întîmplă în politica rusă sau în politica globală. Premisa de bază este că, de fapt, Guvernul constituie singura forţă liberală în Rusia, poporul este incapabil să decidă corect, de aceea poate fi periculos dacă e lăsat fără ghidaj. Nu trebuie, aşadar, lăsat de capul lui, pentru că ar aduce la putere sau comunişti nereformaţi, sau fascişti, sau bolşevici etc. Iar în cazul lui Hodorkovski este clar că, pentru ruşii care nu agreează actuala conducere, fostul om de afaceri a devenit un simbol. Însă, pe majoritatea ruşilor, Hodorkovski şi soarta lui îi lasă reci.     

Dan DUNGACIU este profesor la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, 2009.

A consemnat Mircea VASILESCU