Poporul rus iubeşte liderii puternici

Publicat în Dilema Veche nr. 332 din 24-30 iunie 2010
Poporul rus iubeşte liderii puternici jpeg

- interviu cu Dan DUNGACIU -

Ce fel de regim politic are acum Rusia? Cum poate fi definit şi caracterizat? 

Cheia de înţelegere este aşa-numita „verticală a puterii“ existentă acolo – „esenţa putinismului“ pe plan intern. De aici, din această arhitectură specifică, rezultă puterea incomensurabilă a statului şi specificul politicii ruse. Este ceva ce nu poate fi comparat, riguros vorbind, cu evoluţiile politice din Occident. Putem să numim sistemul politic creat acolo „democraţie directată“, „controlată“ sau, cum se mai obişnuieşte, „democraţie manageriată“ (coordonată), în sensul în care democraţia în Rusia este una care se manifestă „de sus în jos“. Este „elitistă“ sau, cu un termen din secolul al XVIII-lea, „luminată“. Alegerile sînt ţinute regulat, e drept, dar nu sînt o oportunitate pentru transferul puterii, ci numai legitimarea acesteia. Proiectul rus a fost deja numit o „democraţie fără reprezentare“: scopul nu este numai monopolul puterii, ci şi monopolizarea competiţiei. Acest tip de funcţionare politică are în comun cu democraţiile occidentale mai ales faţada. De aceea a fost caracterizată ca o „democraţie neliberală“, cum se numea un eseu din 1997 publicat în Foreign Affaires. Cu o observaţie: Rusia nu este democraţie neliberală din greşeală, ci din proiect! Iar Rusia de azi nu este creaţia exclusivă a lui Putin, căci Putin însuşi a fost beneficiarul sistemului.  

Care este relaţia dintre politică şi justiţie în Rusia? 

Relaţia dintre politică şi justiţie în Rusia trebuie citită în grila specificului politic din Federaţia Rusă. Pentru că şi cea din urmă face parte din sistem sau este gestionată de acesta. Şi cazul Hodorkovski şi cele ale altor magnaţi de acelaşi calibru trebuie înţelese aşa. Cînd vrei să ieşi din sistem sau să i te opui, devii ţintă şi pasibil să fii „trimis în instanţă“. Atunci intervine „justiţia“ propriu-zisă. Dar momentul cînd se declanşează aceasta este o decizie de sistem, adică una politică. Hodorkovski a fost beneficiarul pedepsei „juridice“ a sistemului nu numai pentru că a vrut să-l înfrunte pe Putin, dar a mai avut şi naivitatea să creadă că, dacă rămîne în Rusia, nu i se poate întîmpla nimic. Greşeală capitală! În ceea ce priveşte atitudinea recentă a lui Putin faţă de alţi magnaţi, este aceeaşi logică: disponibilitatea de a te plia sistemului, de a îndeplini comenzile acestuia necondiţionat, de a accepta – pentru „imaginea politică“ a sistemului – să primeşti lovituri cu stiloul în creştet sau orice altă umilinţă. Deci cazul Hodorkovski poate fi reprodus, dacă sistemul are nevoie de asta, chiar dacă la alt nivel şi la altă cotă. 

Hodorkovski spune în corespondenţa sa că n-a făcut nimic ilegal, ci pur şi simplu a exploatat „spaţiile albe“ din sistemul legislativ, aşa cum au făcut şi alţi „oligarhi“. Este plauzibilă o asemenea explicaţie? 

Şi da, şi nu. Nu, pentru că Hodorkovski nu a fost în nici un caz un înger! Nici el, nici ceilalţi „ruşi noi“. Păcatul lui capital a fost însă că, nefiind înger, a vrut să ajungă Dumnezeu! Însă locul lui „Dumnezeu“ era deja ocupat de Putin care, ca orice „zeu“, a fost extrem de „gelos“ şi „nemilos“ cînd s-a simţit trădat sau a simţit că cineva doreşte să îi surpe autoritatea. Hodorkovski avea toate datele să fie dat drept exemplu oligarhilor neastîmpăraţi: cel mai bogat om din Rusia, tînăr, ambiţios, dispreţuitor, orgolios, credea că totul i se cuvine, cu un trecut dubios (ca toată lumea de acest calibru), cu conexiuni puternice în Occident, nutrind ambiţii politice. A fost un personaj căruia toate i-au mers din plin. Încă de pe vremea perestroikăi ştia ce vroia: bogăţie şi putere. Şi le-a obţinut! În 1988 şi-a făcut o bancă, devenind o conductă pentru banii guvernamentali, la 30 de ani făcea licitaţii aranjate cu statul, iar în 1995 obţine controlul Yukos-ului – atunci al doilea producător de petrol ca mărime – pentru o sumă mică, într-o licitaţie condusă de... propria sa bancă, Menatep. Făcea ce făcea toată lumea, la limita legalităţii, mai ales într-un mediu precum cel rusesc, cu legi vagi şi incomplete. Legătura cu politicul avea să îl piardă, însă. În 1996, formează alături de alţi oligarhi aşa-numitul „pact de la Davos“ – condus de celebrul Berezovski (acum refugiat la Londra), Gusinski şi el – prin care preiau campania electorală a lui Elţîn pentru a contracara venirea la putere a liderului comunist Ziuganov. Echipa a lucrat impecabil, astfel că, de la 5%, îl menţin preşedinte tot pe Elţîn, care cîştigă cu 54%. Elţîn îl alege ca succesor pe Putin care, din locotenent colonel KGB devine şeful instituţiei, apoi premier şi preşedinte. În 2000 acesta se întîlneşte cu oligarhii şi le cere supunere. Unii acceptă, vînd Gazprom-ului ce li se cere şi se îmbogăţesc şi mai mult, precum faimosul Abramovici, alţii refuză şi sînt obligaţi să plece în exil – ca Berezovski – sau se revoltă şi intră în puşcărie, ca Hodorkovski. 

Dar are şi Hodorkovski dreptatea lui. Pentru că marea sa greşeală a fost sfidarea lui Putin. Era cel mai bogat om din Rusia atunci, cu circa 8 miliarde USD, şi credea că asta îi dă dreptul să ignore şi să sfideze sistemul prin intenţiile sale de a se implica în politică. A păţit ce a păţit. Dar motivul nu este atît culpa sa juridică – este greu de imaginat că restul magnaţilor ar fi fost fără pată! – cît culpa sa politică. Şi precizez: politică antisistem! Un fost partener de afaceri al lui Hodorkovski, Abramovici, de pildă, este bine-mersi: după ce a vîndut Gazprom-ului tot ce acesta voia să achiziţioneze – la sume enorme, e drept – a cheltuit, printre altele, sute de milioane de dolari pentru a moderniza regiunea Ciukotka, o regiune de tundră în care renii erau de patru ori mai numeroşi decît oamenii! Şi asta pentru a cîştiga bunăvoinţa sistemului şi ca să-i arate clar lui Putin că vrea pace, nu război... 

Şi în cazul lui Hodorkovski, şi în alte arestări ale unor persoane cunoscute (oameni de afaceri, jurnalişti etc.) s-au semnalat încălcări ale drepturilor omului. Mulţi lideri de opinie şi comentatori occidentali deplîng lipsa de reacţie a guvernelor occidentale (faţă de perioada Războiului Rece, cînd Occidentul era foarte activ pe acest plan). Cum se explică acest fenomen? Doar prin „robinetul de gaze“ aflat la îndemîna lui Putin şi Medvedev?

Motivele sînt mai multe. În primul rînd că, oricît ar părea de ciudat, unul dintre artizanii sistemului din Rusia şi chiar a lui Putin, ca personaj, este Vestul. Simplific acum, este fatal, dar amintiţi-vă, de pildă, filmele americane ale anilor ’90 despre lupta din Rusia dintre „liderul bun“, care vrea o Rusie stabilă, democratică, economie de piaţă şi dialog, şi „liderul rău“, care ar vrea o Rusie întoarsă spre trecut, fascizantă, ortodoxistă, bolşevică, antioccidentală, dostoievskiană, soteriologică etc. etc. Evident, Occidentul era de fiecare dată de partea „liderului rus bun“, patriot, dar nu smintit, nu tocmai democrat, dar capabil de dialog şi cu aparenţe de personaj civilizat. Prin încurajarea tacită a ultimei categorii, Vestul a închis ochii la deriva democratică, pentru ca un rău mai mare să nu se producă. Instituirea „democraţiei manageriate“ nu era posibilă fără sprijinul Occidentului. A fost decizia guvernelor occidentale de a-l sprijini pe Elţîn fără a insista prea mult asupra procesului democratic ca atare – plus avantajele economice greu de neglijat. Stabilitatea a contat mai mult decît democraţia. 

În al doilea rînd, interesele geopolitice au prevalat aproape de fiecare dată. Indiferent cît de dur era tonul, Putin a fost primul lider care şi-a oferit sprijinul pentru SUA după atentatele din 11 septembrie 2001, ceea ce era important. A mai existat şi summit-ul de la Roma din 2002 şi parteneriatul strategic NATO-Rusia etc. În al treilea rînd, occidentalii, mult mai sensibili la aspectele juridice, chiar au fost în dubiu atunci cînd justiţia urma să se pronunţe ferm în legătură cu vinovăţia/nevinovăţia lui Hodorkovski. Iar ruşii au înţeles asta şi au jucat această carte, livrînd Occidentului tot ce ştiau ei că acesta va priza. Nu o dată, Putin a reuşit chiar să fie convingător transformînd această vendetă politică într-o acţiune de purificare a societăţii ruse, a corupţiei şi a marilor oligarhi care ar putea controla, prin banii lor, totul. Şi, nu în ultimul rînd, realitatea este – şi sondajele o arată – că Hodorkovski nu este deloc popular în Rusia, nici cauza lui. Poporul rus îi iubeşte pe liderii puternici. Faptul că raportul dintre proprietatea de stat şi proprietatea privată s-a schimbat radical în timpul „regimului Putin“ (70% privat – 30% stat în 2001, 70% stat – 30% privat la încheierea mandatelor sale) convine populaţiei în cel mai înalt grad şi nu joacă în favoarea lui Hodorkovski – la vremea arestării, cel mai bogat om din Rusia! 

Sondajele arată că mulţi cetăţeni ai Rusiei nu cred că democraţia le aduce avantaje şi nici nu înţeleg necesitatea unei justiţii independente. Există cu adevărat o opinie publică în Rusia? 

Iată ce scria jurnalistul Leonid Parfionov de la NTV, înainte de alegerile din 2003: „Toată lumea ştie că alegerile nu sînt cu adevărat nişte alegeri. Ele nu sînt interesante ca luptă politică. Avem un preşedinte care este mai mult decît un preşedinte şi un parlament care este mai puţin decît un parlament. Soarta Rusiei nu depinde de acest rezultat. Oamenii muncesc, merg în străinătate, merg la cafenele, folosesc Internetul şi trăiesc după pofta inimii. Aşa se dezvoltă libertatea… Tinerii sînt mai fericiţi şi mai deschişi către lume. Ei percep democraţia ca un decor.“ Prin urmare, dacă numim asta „opinie publică“, putem spune că există. Dar este una formată „de sus în jos“, prin intermediul unor discursuri politice şi mediatice bine selectate şi bine controlate. Cei care menţin acest sistem nu sînt doar politicienii sau oamenii din servicii – faimoşii siloviki –, ci şi persoane publice asociate Kremlinului şi care se ocupă de „imaginea“ sistemului şi de modul în care trebuie să arate „spaţiul public“. Ei au toţi, direct sau indirect, conexiuni cu Kremlinul. Ei nu lucrează pentru un partid sau o doctrină, ei lucrează pentru sistem. El, sistemul, trebuie făcut cîştigător, indiferent de un partid sau altul, o doctrină sau alta. Ei sînt însărcinaţi, de fapt, cu tot procesul. Ei sînt ideologii şi simbolurile democraţiei manageriate ruse. Ei conduc think-tank-uri, au emisiuni la televiziune sau sînt prezenţi abundent în media, sînt consultanţi politici, neagă orice afiliere partinică pentru ei şi se prezintă drept comentatori obiectivi care interpretează ce se întîmplă în politica rusă sau în politica globală. Premisa de bază este că, de fapt, Guvernul constituie singura forţă liberală în Rusia, poporul este incapabil să decidă corect, de aceea poate fi periculos dacă e lăsat fără ghidaj. Nu trebuie, aşadar, lăsat de capul lui, pentru că ar aduce la putere sau comunişti nereformaţi, sau fascişti, sau bolşevici etc. Iar în cazul lui Hodorkovski este clar că, pentru ruşii care nu agreează actuala conducere, fostul om de afaceri a devenit un simbol. Însă, pe majoritatea ruşilor, Hodorkovski şi soarta lui îi lasă reci.     

Dan DUNGACIU este profesor la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, 2009.

A consemnat Mircea VASILESCU

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Regrete printre românii care au trecut la Hidroelectrica. Au fost atrași cu un preț mic, dar situația se schimbă
Cele mai multe contracte expiră în curând, iar oamenii se plâng că nici măcar nu au fost notificați de furnizor.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.