Cărți de dat mai departe
Deşi am şansa unei profesii făcute din, cu şi între cărţi, sînt mereu restantă cu lecturile mele şi, încă mai mult, cu exprimarea admiraţiei pe care destule dintre ele mi-o stîrnesc. Îndemnul de a mai pune mîna pe o (altă) carte mi-l fac adesea, privind (cu jind) la moviliţa de cărţi (în aşteptare) care creşte cu fiecare zi. Cu toate acestea, intrînd în jocul dilematic, iată care sînt cărţile ultimelor luni pe care le-aş da, cu plăcere, mai departe, ca una care ştie (şi o repetă adesea) cît de adevărată este fericita definiţie a lui Radu Petrescu: „Cartea, un loc în care viaţa este mai densă“.
Sînt, mai întîi, cărţile pe care le-aş numi ale înţelepţilor, ale celor care au avut şansa de a-şi descifra, explica şi scrie propriile biografii. E cartea stenică a lui Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă (Editura Paralela 45), cel care, scrutîndu-şi traseul existenţial (într-o naraţiune captivantă, de povestitor) descoperă „că sînt născut pentru fericire“. În schimb, volumele autobiografice scrise de Aurora Liiceanu, Prin perdea, şi Ion Vianu, Exerciţii de sinceritate (publicate amîndouă la Polirom), consemnează parcursul unor naturi mai tensionate şi supuse (poate tocmai de aceea) unor încercări mai aspre. În consecinţă, armonizarea la care cei doi ajung cu ei înşişi (cu „propria ş…ţ înclinare către nefericire“, în expresia lui Ion Vianu) este, în fond, mai preţioasă. La polul opus al vîrstelor se află jurnalul de tinereţe al Arabellei Yarca, De pe o zi pe alta. Carnet intim 1913-1918, apărut la Editura Compania. Scris în limba franceză şi editat, prima dată, în 1937, jurnalul unei tinere femei aparţinînd lumii aristocratice bucureştene (reeditat acum în traducerea Denisei Toma şi cu o prefaţă de Mihai Dim. Sturdza) conţine „taclalele cu mine însămi“ lipsite însă de orice mondenitate ori convenţie. Dimpotrivă, Arabella Yarca este un martor foarte inteligent al intrării şi participării României la război, atît prin apropierea ei de Casa Regală, cît şi prin participarea nemijlocită pe front ca infirmieră (într-un traseu plin de peripeţii care m-a dus cu gîndul la Scarlett O’Hara), ceea ce-i permite să noteze: „În această ţară a contrastelor, trebuie să închizi ochii la multe grozăvii – altfel viaţa ar fi insuportabilă“. Mai presus însă de acest aspect documentar, carnetul reţine viaţa interioară a unei femei complicate, rafinate, lucide, care descoperă (şi analizează) „Cu cîtă fiere e amestecată această mare iubire care îmi îmbibă fiinţa“. O frumoasă carte despre identitatea feminină realizează Mihaela Ursa în Divanul scriitoarei (Editura Limes) la care şi-au dat concursul, răspunzînd unei anchete şi contribuind la antologia de texte, un număr de paisprezece scriitoare.
Cea mai tulburătoare dintre cărţile autobiografice pe care le-am citit în ultima vreme este scrisă de Sanda Golopenţia şi se numeşte Viaţa noastră cea de toate zilele (Editura Curtea Veche). La fel ca Ultima carte (impresionantul volum în care reconstituia ultimii ani de viaţă ai tatălui său, Anton Golopenţia, arestat în procesul Pătrăşcanu în ianuarie 1950 şi mort, în timpul anchetei, în septembrie 1951), şi aici scriitoarea pleacă de la dosarele Securităţii: de la notele de filaj şi convorbirile telefonice interceptate înainte de arestare care surprind nu acţiunile duşmănoase ale „obiectivului“ (devenit şomer, acesta îşi petrecea zilele la Biblioteca Academiei), ci (printr-o lentilă deformatoare, desigur) mărunta viaţă de familie. Textele oficiale, informative, sînt însoţite de evocările calde şi sobre ale Sandei Golopenţia. Aliajul acesta dă dimensiunea cehoviană a cărţii care consemnează, sfîşietor, fargilitatea unei vieţi cu care „nu aveai cum te împăca“, dar care e „trăită drept şi demn, fără bucurii“ şi, totodată, „victoria măruntă şi neştiută a urmăriţilor fără rost din lumea asta mare plină de curioşi tocmiţi“. M-aş bucura ca volumul Sandei Golopenţia să-i intereseze şi pe profesorii care fac listele cărţilor de vacanţă ale adolescenţilor şi, de ce nu, ale celor care realizează selecţia textelor din viitoarele manuale şcolare. Fac această sugestie pentru că Viaţa noastră cea de toate zilele intră, pentru mine, în rîndul acelor cărţi care, potrivit lui Marin Preda (nu ştiu alt criteriu mai bun), „crestează sufletul, se împlîntă în el, îl schimbă şi devin parte componentă a conştiinţei umane“.
Din aceeaşi clasă face parte, fără îndoială, şi romanul lui Philip Roth, Pastorala americană (traducere de Alexandra Coliban, Editura Polirom). Este o poveste răvăşitoare despre femei şi bărbaţi şi, mai ales, despre părinţi şi copii, despre zidurile nevăzute, dar trainice, pe care le ridicăm, din vorbe şi gesturi mărunte, între noi şi care, nu o dată, se spulberă prinzîndu-ne dedesubt. Este, cu cuvintele lui Roth, „tragedia omului nepregătit pentru tragedie“, cel care se îndreaptă orbeşte spre starea de „epavă nemulţumită“. Dar dacă nu aveţi putere să vă întîlniţi cu o carte care lucrează, cum foarte precis scrie Adriana Babeţi, „la fibră, destrămător“ (într-un comentariu de mare empatie din Suplimentul de cultură, numerele 272 şi 273), atunci puteţi alege romanul lui Cătălin Dorian Florescu, Zaira, apărut tot la Polirom în traducerea Marianei Bărbulescu. În traducere pentru că, deşi originar din România, autorul trăieşte în Elveţia şi scrie în germană utilizînd însă, mereu, subiecte româneşti. Construit cu multă fineţe, Zaira este, în primul rînd, romanul (plin de forţă al) unui personaj feminin memorabil a cărui viaţă e urmărită din copilărie pînă la senectute, ceea ce înseamnă intervalul 1928-1998, antrenînd, alături de tumultuoasa istorie personală, momente cruciale ale istoriei româneşti. Romane notabile au publicat de curînd Dora Pavel (Pudră, la Cartea Românească) şi Ana Maria Sandu (Omoară-mă!, la Polirom) romanciere originale, din generaţii diferite – care au în comun investigarea relaţiei (atît de complexe) dintre iubire şi violenţă. Aş da oricînd mai departe (iar recenta reeditare de la Polirom mă ajută foarte bine) cartea lui Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, unul dintre cele mai tulburătoare romane despre lumea românească de azi, cu nebunia, comedia, aspiraţia spre salvare şi imposibilitatea ei de mîntuire.
Sigur, sînt atîtea alte cărţi la care mă întorc mereu pentru că le cunosc deja puterea întremătoarea, după cum sînt altele a căror apariţie o aştept sau o pîndesc, bănuind că prospeţimea lor îmi va face bine. Dar acestea sînt alte liste de dat mai departe în alte taifasuri între cititori.
Sanda Cordoş este critic literar.
