Care ne sînt elitele? Cine sîntem noi?

Elitele sînt indivizi care, pe paliere clar delimitate, întruchipează ceea ce fiecare dintre noi, în grupul sau comunitatea sa, admiră. Elitele sînt ceea ce noi ne-am dori să ajungem, reflectă felul în care noi am vrea să gîndim, să acţionăm, să credem. Elitele sîntem „noi“ la modul ideal, sînt, într-un alt fel de a spune, ceea ce ne reprezintă, în valorile noastre de azi, dar şi în felul în care vom acţiona pentru mîine.
Orice comunitate are elitele ei, marea majoritate a oamenilor se raportează la una sau mai multe elite. Existenţa elitelor este ontologică la nivel societal. Viaţa, în sens figurativ, a acestor elite este direct dependentă de importanţa socială a valorilor pe care le reprezintă. Într-o societate contestatară, ca a noastră, cu inapetenţă aproape organică faţă de stabilitate, elitele care rezistă în conştiinţa publică mai mult de un deceniu sînt greu de identificat.

Vilfredo Pareto, în tratatul său, ne vorbeşte despre două feluri de elite, care par a transgresa vremurile şi care sînt emblematice prin mecanismul pe care îl utilizează: elitele „vulpi“, caracterizate prin „instinctul combinatoric“ şi elitele „lei“, definite prin ceea ce Pareto numea „persistenţa agregatelor“. Această diadă o regăsim sub diferite forme: promotori ai schimbării vs susţinători ai stabilităţii, inovatori vs obedienţi, cei care, puşi faţă în faţă cu o regulă, identifică, în primul rînd, oportunităţi de eludare a acesteia pentru a-şi atinge scopul vs cei care tind să îşi adapteze scopul noii realităţi create de respectiva normă.

Pînă în decembrie ’89, partidul-stat făcuse o adevărată politică din promovarea publică a ceea ce se dorea a fi elitele „lei“, oameni care reprezentau, pe diferite paliere de interes, „idealul omului nou“, „multilateral dezvoltat“, omul care întrunea cu succes şi patriotism valorile pe care partidul le promova prin propria ideologie. Elitele oficiale erau oameni, care, pornind de jos (adică fără antecedente intelectualiste sau moşiereşti în familie), reuşiseră să atingă o performanţă remarcabilă. De la Nicolae Ceauşescu, ajuns în vîrful ierarhiei politice, la Elena Ceauşescu, pusă în topul academicianismului românesc, şi pînă la mecanicul de locomotivă erou, minerul care scoate „aurul negru“, mama eroină, ţăranul care „oferă ţării pîine“, toţi erau elite. Meritocraţia nu era dată de competenţă, de valoare, de prestigiu profesional, ci de o „origine sănătoasă“, de adeziunea la mişcarea „revoluţionară“, de credinţa în partid sau în lider.
Acelaşi mediu politic şi social a creat însă, în mod natural, şi o elită neoficială, respectiv disidenţii politici, contestatarii, intelectualii, de cele mai multe ori periferizaţi prin multiple mijloace.

Dincolo de această lume a „leilor“, a existat însă permanent şi un univers al „vulpilor“, care speculau portiţele sistemului, care făceau rost de o autorizaţie, de o vacanţă în străinătate, care puteau să-şi plaseze o rudă undeva sau puteau aranja o intrare în partid. Aceste „vulpi“ nu erau oficiale, dar nici neoficiale, nu erau modelul sistemului, dar nici duşmanii lui. Reprezentau un univers potent, relaţional, care crea modele şi avea elitele ei.

Revoluţia din decembrie ’89, contrar aşteptărilor noastre, nu a reuşit, sau poate nici nu a avut menirea, să inverseze ierarhia, să repoziţioneze elitele, să plaseze meritocraţia pe locul cuvenit. Dimpotrivă, în loc să schimbe ierarhia valorilor, a schimbat paradigma, lăsînd loc unui nou val de elite: elitele speculative. „Leii“ vechiului regim nu au fost înlocuiţi de alţi „lei“. Revoluţia a adus în vîrful ierarhiei sociale nu atît elita neoficială a contestatarilor politici, cît mai degrabă „vulpile“ acelui sistem. De altfel normal, chiar şi în viziunea lui Pareto. Aceste elite reuşiseră să acumuleze experienţa de a specula şi îşi dezvoltaseră un spirit antreprenorial, centrat pe relaţii. Erau, pînă la urmă, elite de tip capitalist, deşi nu neapărat democratice sau potrivnice vechiului regim.

În 20 de ani, aceste noi elite oficiale au impus modele referenţiale. Elita este selectată azi, în mentalul social majoritar, din perspectiva atingerii scopului, indiferent de mijloace. Este omul care „s-a ajuns“, care inundă televiziunile, care are toţi marcatorii unui status ce reprezintă frustrările sociale majoritare: o vilă somptuoasă, maşini de lux, fotomodele ca partenere de viaţă, sau bărbaţi potenţi finaciar alături, un serviciu bine plătit, eventual un post obţinut politic. Elita de azi este, majoritar, o elită a unui capitalism incipient ce reprezintă foarte bine entropia şi anomia din societatea noastră. Promovarea lor, din ce în ce mai agresivă, generează nevoia unei noi elite „neoficiale“, una a stabilităţii, a echilibrului axiologic, a unei ierarhii valorice sănătoase. Această disidenţă tinde a se centra, încet-încet, în jurul a ceea ce a mai rămas din intelectualitatea anticeauşistă, ce pare a fi „condamnată“ la opoziţie.

După două decenii de la Revoluţie, am ajuns la „omul unilateral împlinit“, elita oficială de astăzi. Este doar o etapă, care, sigur, pentru unii dintre noi poate însemna o viaţă de om. Însă rămîne o etapă. Mai devreme sau mai tîrziu, elitele „lei“, agregatele, vor lua locul „vulpilor“ de astăzi. Pot fi reprezentante ale unui sistem valoric democratic, modern, sănătos, în care să găsim liniştiţi modele pentru copiii noştri, sau, la fel de bine, pot fi elite de tip feudal, baroni, boieri, moguli sau altceva, pe care vom ajunge să îi admirăm doar pentru că au averi la care nu vom avea acces niciodată şi pentru că ziua noastră de mîine va depinde discreţionar de bunăvoinţa lor. Este suficient să întrebaţi zece elevi de liceu, aleşi la întîmplare, cum speră să arate o zi obişnuită din viaţa lor de peste zece ani şi veţi avea un indiciu în acest sens.
Un lucru rămîne clar: elitele noastre vor fi ceea ce noi vom dori să rămînem.

Ana Bulai este sociolog. A absolvit un masterat în Filosofie în cadrul Universității din București, este doctorandă în Științe Politice la SNSPA, cercetătoarea în științe sociale și autoarea mai multor studii și lucrări în domeniul social.